5 poeți francezi moderni care te ajută să înțelegi mai bine poezia contemporană

Poate sunt doar eu cea care alătură termenului de poezie conceptul de boemă pariziană. Și tot numai eu cred că versurile fac trimitere într-un mod sau altul la cohorta franțuzească de poeți damnați. Nu ai cum să nu te gândești la Charles Baudelaire și la Rimbaud când citești poezia contemporană, în ale cărei versuri, cuvintele se contorsionează în fel și chip și orice termen neologic, pus în contextul potrivit, reușește să fie poetic.

Operele poeților moderniști sunt cele care au transmis prima dată mesajul că orice situație are un „potențial poematic”, nu strict problematic. Scopul principal al lor, pare-mi-se, a fost de a spune că muzicalitatea poeziei, care până atunci fusese, în principal, creată prin utilizarea ritmului și al rimei, poate fi creată prin alte mijloace. Din fericire, tind să cred că a fost un efect secundar, sau o prelungire a reușitei lor de relaxare a lirici, faptul că au transmis și mesajul că există multe alte căi prin care se poate ajunge la poezie. Curajul de care au dat dovadă poeții francezi, care au trăit și scris undeva la intersecția dintre secolele XIX și XX, mi se pare paradoxal. Astăzi citim și scriem poezia unui frumos paradox.

Cei mai citiți poeți francezi moderni

Charles Baudelaire (1821 – 1867)

Este poate cel mai atipic dintre ei. Despre el trebuie să spun că era un adevărat dandy, prin urmare se învârtea în cadrul lumii aristocratice, în care se impuneau maniere stricte, existau filtre prin care se cerneau foarte bine limbajul, comportamentul sau orice alte interacțiuni umane. Îți vine cam greu de înțeles cum de ajunge să scrie o poezie cu o forță atât de mare, cum de nu aseamănă, așa cum se obișnuia, trupul femeii cu o floare delicată. Fapt cu mult mai straniu în perioada în care deja apăruse fascinația pentru cultura japoneză, care, în acele timpuri, ipostazia feminitatea în delicatețea specifică unei flori de cireș. Te întrebi cum de a scris versuri precum cele de mai jos.

Răspunsul ar fi de căutat în valențele „impure” din artă, preluate dintr-o realitate pe măsură, prin care se anunțau dezumanizarea și desacralizarea lumii. Contextul istorico-social nu putea îngloba versurile poeților umaniști sau romantici în care existau concepte de divinitate sau puritate. Am ars mai multe etape pentru a ajunge la „Avangardă, dezumanizare, sfârșitul ideologiei” (vezi Matei Călinescu în Cinci fețe ale modernității).

Estetica avangardistă este anunțată cu secole în urmă, mai bine spus, revolta împotriva tradiției, care se anunță încă din timpul realismului și romantismului. Curente în care oricum omul este văzut diferit, Umanismul s-a stins treptat, arbitraritatea și chiar damnarea sunt anunțate prin romantism. Procedeul romantic al antitezei, prin intermediul căruia de cele mai multe ori erau puse în opoziție angelicul și demonicul formează deja conștiința contrastelor.

„În secolul al XIX- lea, artiștii au procedat într-o manieră mult mai impură. Ei (…) și-au construit operele în întregime ca ficțiune a realităților umane. În acest scop, toată arta normală a secolului trecut trebuie numită realistă. Beethoven și Wagner erau realiști, la fel Chateaubriand și Zola. Privite cu detașarea noastră de azi, romantismul și naturalismul evoluează împreună și își dau la iveală rădăcina realistă comună”. Ortega y Gasset citat de Matei Călinescu în Cinci fețe ale modernității.

Apare un alt om al căror coordonate sunt diferite, schimbarea mediului și al relațiilor influențează în mod firesc și redarea realității în arta de orice tip.  Decadența este la rândul ei dezvoltată prin romantism, însă, așa cum spune Matei Călinescu în cartea lui, decadența culturală este un concept/o idee, care se formează în neoclasicismul francez (datat în secolul al XIX – lea), un curent care era în sine antiromantic.

Revenind puțin la Charles Baudelaire, opera lui cuprinde opere din mai multe specii literare. Desigur, pentru iubirea de poezie nu ai cum să nu citești Florile răului și pentru a înțelege de ce poezia contemporană trebuie să îi aducă tribut trebuie să ajungi și la eseurile din Paradisuri artificiale (1860), unde scrie despre influența pe care o au narcoticele și alcoolul asupra procesului de creație, aici înțelegi mai bine și ideea de damnare. O carte scurtă care sigur te va captiva și poate chiar amuza la un moment dat, la noi este tradusă de Gabriela și Constantin Abăluță.

Arthur Rimbaud (1854-1891)

Aici avem de-a face cu un poet care ar fi avut probabil o celebritate garantată chiar dacă ar fi trăit în zilele noastre. Impactul poeziei sale asupra literaturii secolului al XIX – lea a fost unul imens. A venit ca un tsunami care a devastat totul, a reușit să revoluționeze modul în care se scria poezia, undele șocului produs de el s-au propagat până în suprarealism. Opera lui a fost tradusă în mai multe limbi de scriitori celebri precum Samuel Beckett.

Poeziile cuprinse în volumul Poésies au fost scrise în perioada cuprinsă între anii 1869-1872, apoi au fost publicate de către Paul Verlaine în anul 1895. Ce vreau să spun este că și-a scris toată poezia într-un interval de aproximativ cinci ani, este incredibil faptul că a reușit să facă atât de mult în atât de puțin timp. Tot ce mai avem de la el, după anul 1875 sunt documente și scrisori.

Stéphane Mallarmé (1875-1899)

Numele său real a fost Étienne Mallarmé, influența poeziei sale simboliste a fost decisivă în curente artistice precum cubismul, futurismul, dadaismul sau suprarealismul. Opera sa de început păstrează vie amintirea lui Baudelaire, estetica lui  Mallarmé fiind vădit inspirată din opera lui Baudelaire. Despre opera lui putem spune că întrunea toate caracteristicile unei literaturii nemuritoare, un caracter conferit de structura umană a unui poet tipic, a cărui aroganță manifestată prin originalitate a reușit să schimbe forma poeziei de pe atunci. Pasiunea lui Mallarmé pentru absolut l-a ținut ceva mai departe de cărți, pentru el critica era ceva de neînțeles, nereușind să-i identifice relevanța.

În opinia lui, critica literară sau de artă, ar fi trebuit să se concentreze mai degrabă pe ideea care răzbate din operă, și nu pe operă în sine. Tocmai din atitudinea aceasta se naște forța poeziei sale, declamând că nu se poate preocupa decât de absolut, restul îi este necunoscut. Poezia lui reflectă faptul că avea o minte a cărei predilecție era spre abstract, gândea mai mult în imagini și mai puțin în cuvinte. Era stăpânul și victima discontinuității.

Paul Claudel (n. 6 august 1868, Villeneuve-sur-Fère, Franța — d. 23 februarie 1955, Paris)

Paul Claudel, pe numele său întreg Paul-Louis-Charles-Marie Claudel,  a fost un poet, dramaturg, eseist, foarte important pentru literatura franceză din prima jumătate a secolului al XX-lea. Ale cărui lucrări își au inspirația, unitatea, amploarea, tonul lor profetic în relația lui cu divinitatea.

Claudel, fratele sculptorului Camille Claudel, s-a născut într-un sat din Champagne. Familia lor era formată din fermieri și nobili, ceea ce se va dovedi un fond nefavorabil pentru cariera sa diplomatică de mai târziu. Devenind un expert în economie, în anul 1890 cu o carieră de lungă durată în serviciul extern, prin intermediul căruia a ajuns în țări precum New York sau China (timp de 14 ani). În diferite perioade de timp a fost ambasadorul Franței la Tokyo (1921), Washington (1927) și Bruxelles (1933). Pe măsură ce a călătorit prin lume, fiind îndepărtat din cercurile literare ale Parisului, și-a elaborat treptat concepția teocentrică despre univers și și-a descoperit vocația: revelarea prin poezie, atât lirică, cât și dramatică, a marelui proces al creației.

Această descifrare a fost inspirată încă de la vârsta de 18 ani de descoperirea lui Rimbaud și convertirea sa la romano-catolicism. Claudel a atins apogeul popularității prin intermediul pieselor sale simboliste – lucrări care au sintetizat toate elementele teatrale pentru a induce o anumită stare de spirit. Eroii săi sunt oameni de acțiune (conducători) – generali, cuceritori, stăpâni născuți ai pământului. La Ville (1890), L’Echange (1893) și Le Repos du septième jour (1896) înfățișează toate eroi care arde de toate poftele trupului: mândrie, lăcomie, ambiție, violență și pasiune.

Paul Verlaine

Poetul francez, simbolist și decadent Paul-Marie Verlaine s-a născut la Metz, nord-estul Franței, la 30 martie 1844. Familia sa s-a mutat la Paris în 1851, unde a fost înscris la liceu. În 1862, și-a primit diploma de licență, apoi după dorința tatălui său care era căpitan de infanterie, a intrat în serviciul public. În copilărie, Verlaine citise Les fleurs du mal a lui Charles Baudelaire, inspirându-l să scrie propriile lui poezii. La Paris, s-a împrietenit cu poeți parnasieni ca Leconte de Lisle, Théodore de Banville, Louis Xavier de Ricard, Catulle Mendès și François Cippée și, împreună cu ei, a frecventat barurile de pe Rue Soufflot.

Căpitanul Verlaine a refuzat să-și finanțeze fiul, activitățile mai ale lui, de-a bea și scrie, pentru el fiind nedemne. În 1866, Verlaine a publicat prima sa carte de poezie, Poèmes saturniens. În copilărie, a fost îndrăgostit de Elisa Dehee, o verișoară pe care o crescuse familia Verlaine, iar cea de-a doua sa carte, Fêtes galantes, a fost publicată în 1869 după moartea ei. Deși Verlaine s-a căsătorit cu o tânără în 1870 și a avut un fiu cu ea, a ieșit din acea relație pentru o altă femeie. La bonne chanson a fost scrisă pentru soția lui, Mathilde Mauté de Fleurville în 1870. Un an mai târziu, Verlaine, a primit o scrisoare de la un băiat, poetul Arthur Rimbaud. Cei doi au început o relație marcată de instabilitate. Aventura lor pasională, devenită subiect pentru diferite cărți și filme, s-a încheiat la 12 iulie 1873, când Verlaine l-a împușcat pe Rimbaud (și rănit la) în încheietura mâinii. A fost închis timp de optsprezece luni. Timpul petrecut în închisoare a fost de neprețuit pentru cariera sa de scriitor: i-a studiat pe Shakespeare și Cervantes și și-a scris opera Romance sans paroles. A renunțat la viața sa boemă și s-a convertit la catolicism.

În poezia contemporană regăsim moștenirea modernă a ruperii de tradiție, desigur, postmodernismul care a cultivat discontinuitatea sau fragmentarismul și a mutat obiectivul pe detalii, sau pe margini, lăsând în derizoriu centrul, a contribuit la fel de mult la formarea acestei noi atitudini. Și mai ales postmodernismul a „impus” perspectiva anti mimetică prin care se exprimă dificultatea de a înțelege lumea în care trăim din cauza intermedierii excesive.

Intermedierea este denunțată cel mai des în poezia contemporană, faptul că omul privește realitatea printr-un ecran de cele mai multe ori sau că, așa cum am văzut că se întâmpla în cazul lui Paul Claudel, omul modern gândește mai mult în imagini și mai puțin în cuvinte. Ceea ce se poate vedea în poezia contemporană este tocmai recurgerea la „formularea unor imagini” și transmiterea unei idei. Asta ne impresionează cel mai mult, apoi modul în care pot fi reformulate clișeele. Fragmentarismul societății noastre sincretice se reflectă și în postumanismul, în plină desfășurare.

Postmodernismul, postumanismul și poezia contemporană

Prelungirea ființei umane prin intermediul (supra) digitalizării, creează o prăpastie între cei care reușesc să trăiască doar prin ea și cei care încă nu se adaptează. Contrastul mare între oameni, posibilitatea de a-i „clasifica” în funcție de apropierea lor de inanimatele care simulează umanitatea, schimbă dramatic structura omului ca mulțime. Se propagă un fragmentarism din ce în ce mai pronunțat. Iar toate aceste caracteristici ale societății contemporane au fost intuite încă din societatea poeților ca Rimbaud sau Baudelaire.

Au căutat căi imateriale de a atinge spiritualitatea realității. Au scris despre suferință și au creat imagini ale infernurilor sau paradisurilor în care pătrundeau, de aici se naște limbajul unor poeți și poete contemporane precum: Lucian Brad, Andrei Dósa, Luca Ștefan Ouatu, Deniz Otay, Claudiu Komartin, Anastasia Gavrilovici, Teona Galgoțiu, Șerban Axinte etc. Pentru că valorile și antivalorile poeților postmoderniști au propagat și au definit moștenirea moderniștilor.

Moderniștii, și mai apoi postmoderniștii, au încercat să contracareze lacunele lumii industrializate și post industrializate, prin visare. Contextualizăm diferit operele poeților moderniști, privind-o din perspectiva asta, de unde înțelegem diferit și boema care le-a caracterizat existența lor în sine. Postmodernismul privește altfel ruperea omului de natură, prin care înțelege deja nevoia de reconectare cu spiritul sau cu spiritualitatea în general. Încă de la ei se insinuează ideea că oamenilor li se oferă o realitate surogat, în cadrul căreia ajungem din ce în ce mai greu la oameni și chiar la ei înșiși.

Conectarea cu propriul lor suflet se poate înțelege ca o conectare cu propria lor identitate. De aici realismul magic, în operele căruia, sau în operele scrise sub cupola acestui curent literar, personajele accesează realitatea autentică și omul autentic (aflat în interiorul lor), prin intermediul periplelor himerice – visarea devine un excurs spiritual.

Și ajungem în societatea contemporană, ultra-specializată, în care dialogul între domenii este aproape inexistent. Apare o hiperbolizare a culturii obiectului, a legăturilor omului cu tehnologia, căreia i se răspunde cu o trimitere spre accesarea spiritualității, a căilor de transcendență. Omul poate ajunge la sinele său prin intermediul unor „portițe invizibile”, un alt fel de zeu, o divinitate obținută din multiversitate (Orbitor al lui Cărtărescu și vezi operele lui Haruki Murakami).

După cultura postmodernistă în care sunt explorate mai multele căi prin care se poate ajunge la identitatea umană, replasându-l în mozaicul existențial, în care funcția lui este schimbată, nu se mai află în vârful lanțului trofic, iar acțiunile lui de cruzime împotriva naturii nu se mai justifică prin „măreția rațiunii sale” (nu găsesc altă formulare). În postumanism se naște un postom, al cărei structuri se formează ce la moștenirea postindustrială și se dezvoltă într-o continuă digitalizare, învață să trăiască într-o plină realitate fetișistă (în ideea că are acces din ce în ce mai puțin la realitatea efectivă). Este mai apropiat de obiecte decât de ființele umane, se resetează întreaga societate în care antropocentrismul devine derizoriu.

De aceea poezia contemporană vorbește despre legătura omului cu obiectele și despre o eternă reconsiderare a locului nostru în lume. Cel mai des se vorbește despre amprenta noastră, prin ce anume și cum anume influențăm mediul, reușind să distrugem fără a primi un sentiment de satisfacție. Omul contemporan este un însingurat în mulțime care afectează mediul într-un mod negativ de cele mai multe ori, fără măcar să simtă o plăcere hedonistă sau o vină. Trăiește în ignoranță, fără să știe cum anume influențează gesturile sale mici lumea întreagă. Viața de zi cu zi urmează un algoritm distructiv, de la Primul Război Mondial suntem la zi cu toate atrocitățile din lume și, prin faptul că suntem conectați la dispozitive și nu la om, am învățat să trăim într-o lume sterilă.

Pe fondul acesta se nasc tot felul de reacții, de la feminism până la militarea pentru apărarea mediului, apărarea drepturilor omului – nevoia de a învăța să nu judecăm după aparență sau să nu catalogăm oamenii în funcție de rasă sau alte aspecte inerente. Supremația oricui asupra oricui nu mai este relevantă. Toate reacțiile și îndemnurile acestea au menirea de a scoate omul din sterilitatea existenței sale. În opinia mea de aici se naște seva poeziei contemporane, din nevoia de a simți și de a-l face pe celălalt să simtă.

Așa cum vedem în poezia unor poeți precum Andrei Doboș: „navigam pe mobil/ mă simțeam inutil// vântul pe valuri sufla instabil.// tu o luaseși puțin pe ulei// vorbeai rar, dar cantabil/ despre ce vrei, ce nu vrei,/ iar asta mă făcea amabil.” (Spiro, Editura Charmides, 2016). Gabi Eftimie: „mesteacănul e înfipt în locul lui din pădure/ sistematic/ cufundarul polar își lansează chemarea de/ metal prin difuzoarele de pe lac/ mă aplec să beau apă neagră de izvor pînă/ cînd simt/ gheața în cel mai adînc punct din stomac/ dincolo de ponton, un autobuz oranj/ tulbură‑n peisaj/căldura unui corp prietenos iradiază spre/ mine dintr‑un mesaj.” (Sputnik în grădină, OMG Publishing, 2020).

Elena Vlădăreanu: „(…) acest o face creierul să-mi explodeze/ și unde se duce o/ pe cine reprezintă o/ de unde vine o/ analizați-l pe o/ pe cine ce?/ complement direct/ acuzativ/ exprimat prin pronume/ personal/ persoana a III-a singular/ feminin/ și totuși/ o e/o țară închisă/ e țara băieților/ adâncă și învolburată/ ca apa cea mai adâncă și/ mai învolburată/ o țară în care doar a avea pe o face sens/ o țară în care nimeni nu-ți spune codurile/ de ce crenvuștiul nu e niciodată doar crenvușt nici măcar doar/ crenvurst/ de ce banana nu e niciodată doar banană/ de ce un creion nu e niciodată doar un creion/ de ce niciodată o gară nu e doar o gaură/ și o ascuțitoare niciodată doar o ascuțitoare/ de ce eu nu înțeleg niciodată ceea ce pare/că e cunoscut/de ei toți.” (minunata lume disney, Nemira, 2019). 

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate