În fiecare noapte simțeam că este cineva în casa mea, așa că am instalat o cameră în dormitor. Dimineața, după ce am revăzut înregistrarea,

O scârțâire timidă de podea. O atingere surdă, ca și cum cineva ar fi mutat cu grijă un obiect. Un foșnet care părea să vină dinspre dulap.

În întuneric, fiecare secundă se lungea. Îmi țineam respirația, încercând să disting dacă e doar apartamentul care „lucrează” sau dacă, într-adevăr, cineva se mișcă prin casă. Nu era zgomotul acela brutal care te trimite instant la 112. Era altceva: o prezență atentă, aproape educată. De parcă persoana aceea știa exact ce face și mai ales cum să nu fie observată.

Nopțile în care casa părea locuită

Cel mai rău era intervalul în care te simți prins între somn și luciditate. De cele mai multe ori, între două și patru dimineața, când corpul e greu și gândurile se desprind, apăreau „semnele”. Într-o noapte, mi s-a părut că cineva a trecut prin hol. În alta, că o ușă s-a mișcat atât de puțin încât doar inima mea a auzit.

Dimineața, însă, lăsa în urmă detalii care îți scot încet, metodic, liniștea din minte. Telefonul era pe pat, deși cu o seară înainte îl lăsasem pe masă. Hainele nu mai erau așezate cum le pusesem. Uneori, câte un lucru ajungea pe podea fără să-mi pot explica de ce. Îmi spuneam că sunt obosită. Că nu mai țin minte. Că exagerez.

Dar când începi să-ți verifici pașii de peste zi, să-ți reconstruiești seara ca pe o anchetă, iar frica tot nu scade, înțelegi că nu mai e doar o poveste pe care ți-o spui ca să adormi. Începusem să mă trezesc cu senzația că cineva mă privește. Și, paradoxal, nu îndrăzneam să deschid ochii.

„Dacă privesc, devine real”, îmi trecea prin cap, deși nu rosteam asta niciodată cu voce tare.

Camera din dormitor și dimineața care a schimbat tot

Într-o dimineață, tremuram. Nu din frig, ci din oboseala fricii. Atunci am decis că am nevoie de ceva mai puternic decât intuiția. Am montat o cameră în dormitor, orientată spre pat. Am lăsat-o să înregistreze toată noaptea, fără întrerupere. Dacă era cineva în casă, aveam să aflu.

Dimineața, m-am așezat în fața ecranului ca în fața unei sentințe. Primele minute: nimic. Doar eu, dormind. Liniște. Apoi, exact când îți spui că ai exagerat, începe secvența care îți îngheață palmele pe mouse.

Înregistrarea mă arăta ridicându-mă încet. Nu brusc, nu ca într-un coșmar. Mă așezam pe marginea patului, mă ridicam în picioare și pășeam prin cameră cu o calmă siguranță. Deschideam dulapul. Scoteam lucruri. Le aruncam pe pat și pe podea. Luam telefonul, îl verificam și îl puneam în alt loc. La un moment dat, loveam un scaun și acesta se răsturna. Apoi mă întorceam în pat și mă întindeam la loc.

Mă uitam la ecran și simțeam cum mi se strânge pieptul, pentru că în toată „plimbarea” aceea din dormitor nu apărea nicio altă siluetă. Nicio ușă forțată. Nicio umbră străină. Doar eu — iar explicația pentru pașii, foșnetele și dezordinea care mă bântuiau noapte de noapte era, de fapt, somnambulismul.