Literatură

Adriana Teodorescu – Povești de trecere cu noi – în noiembrie

Adriana Teodorescu, Povești de trecere cu noi - în noiembrie

Adriana Teodorescu publică la Casa de Editură Max Blecher, placheta de poeme Povești de trecere cu noi în anul 2018, pe coperta 4 a cărții scriu despre poezia ei Aura Poenar și Anastasia Gavrilovici. Poemele sunt de fapt scheme ale suferinței fizice, emoționale și psihice, nu se pot găsi momente de lumină, doar elemente de percuție într-un spațiu asurzitor închinat unei memorii a unui părinte trecut. O imagine globală a emerității, a speranțelor ruinate, un zâmbet care începe să se contureze pe față dar la fel de curând se și carbonizează, văd o lume mortuară, pregătită de moarte oricând și în așteptarea morții.

Se întâmplă ceva extraordinar de impactant în luna noiembrie, Noiembrie și este poemul care deschide cartea, se întâmplă dispariția pentru todeauna. Se întâmplă finalul vieții unui părinte, se declanșează un automatism de autoapărare, familia nu va mai fi niciodată aceeași, Adriana surprinde grimase pe fețele lor, pe hainele lor, ochii lor sunt diferiți, un fir rupt, ceva ce se pierde și nu poate fi oprit, se întâmplă conștientizarea că a avea lucrurile sub control reprezintă numai o iluzie. „În fiecare dimineață, una peste alta cad și se întâmplă/ Noiembrie, acel adevăr că M. nu-și poate controla sângele, ci invers (…)” (Vascularizarea căilor, p.8)

Vulnerabilitatea este specialitatea Adrianei Teodorescu, jonglează cu afecte și idea de pierdere, noaptea este cel mai bun prilej, atunci cei dragi sunt aleși și duși în locuri din care nu mai pot fi recuperați, traumele sale sunt severe, teama este un leitmotiv, pentru că moartea este repetitive și lumea din jur moare, cad capete ale celor văzuți și iubiți. Adesea rațiunea de a trăi nu mai e stimulate, se pierde în energia distructivă a decorului. Creează o atmosferă obsedantă, atonică, pastelată, îngrozitoare, specimene pe cale de dispariție, senzația de sfârșit al lumii, o apocalipsă a familiei, apocalipsa la nivel micro se resimte la nivel macro. Nimic nu poate salva pe nimeni aici, nu există speranță sau desăvârșire, toate drumurile duc la sfârșitul prin imposibilitatea vascularizării. Sângele se oprește din curgere, inima se oprește din activitate. Cadavrele se descompun. O ploaie de morți peste creștetul unei voci care caută un refugiu, dar nu există cale de adăpostire, poveștile o însoțesc oriunde ar merge.

Lumea primejdioasă construită aici se dublează și triplează, se extinde în spații restrânse,curios lucru că reușește măiestria dilatării unei realități ficționale în aceste poeme fără limite, blanc, generatoare de noi come, de sânge, date medicale, dezechilibru emotional și psihic, panici, până și Saturn se arată retrăgându-și fiii. Zeii nu țin cu viața oamenilor din cartea Adrianei, se pare că nu se poate percepe nimic altceva decât microscopicul element de cercetare a morții, a motivelor acestora, întrebări peste întrebări și răspunsuri retorice. Sărbătorile aduc bucurie „Când a sosit crăciunul ne-am bucurat că suntem vii și am râs mult/ și din ce râdeam împreună/ adunam jucării de plus cu care pansam gândirea/ ceva ne tăia mintea ca pe carne și sângeram fiecare în tăcere/ de parcă eram în străfunduri din nou în luna noiembrie și plecam, dar nu în direcția bună.”(Crăciunul ca o salvare a noastră, p.10), acest noiembrie intră ca un refren asurzitor, cum vedem pe aproape toate paginile acestei cărți.

Remarcabil este punctul în care poezia ajunge autoanaliză clinică și dă dovadă de o hiperluciditate poetică, de neîntrecut, Sylvia Plath făcea altceva, recurgea la introspecție, dar Adriana construiește adevărate secvențe patologice: „le părea rău că nu reușeam să gândesc clar/ privirile lor mă sprijineau în interiorul minții/ cădeam când ei clipeau, dar mă ridicam repede/ hainele pe care le purtam se stricau pe mine,/ mă murdăream respirând și stăteam sub apă/ câteodată i-aș fi oprit să mă scoată la margini,/ tot ce se apropia de mine era mai înalt/ mă cățăram pe umerii lor ca să mă uit departe/ myopia îmi limita ochii, era ceață” (Perhaps a man raises when his brain is found, p.70)

Nu există salvatori, cine să salveze pe cine în lirica Adrianei Teodorescu, este un spațiu închis, explorat, cărbuni încinși peste tot, orori cât vedem cu ochii, respirația este un fel de bijuterie foarte rară, bătăile inimii de asemenea, corpurile calde, tăierea lunii noiembrie din calendar, câteva detalii care ar fi salvat biografic aspect din lirica îmbibată de invaliditate, reprimare, depresii și dezamăgiri, iluzii și din nou dezamăgiri. Orice sentiment se traduce aici „alive” vitalitate mult căutată prin cimitire. Dar nu sunt, nu-i așa, chiar cimitirele centre de efervescență, sau oricum, nu sub pământ, dar misterioasele galerii încă sunt căutate de către această poetă care pledează pentru viață chiar construind cadre mortuare. Poate că revenirea la viață începe abia după aceste galerii săpate dincolo de trupuri și dincolo de paravanele-fake, aici se joacă întâi și-ntâi de toate dorința de a trăi, dar ajunge numai și numai dorința ca să se întâmple? Adriana Teodorescu se remarcă prin aceste Povești de trecere cu noi prin tema propusă, ne obligă să reflectăm la scenariul propriei morți, ne invită să ne imaginăm propria moarte, dar să ne salvăm până când salvarea devine imposibilă.

Cartea Povești de trecere cu noi se poate comanda aici!