Monden > Diverse > Literatură > Aksinia Mihaylova, Descheierea corpului – o să mă recunoști după panglica argintie de pe pântecul meu
Literatură

Aksinia Mihaylova, Descheierea corpului – o să mă recunoști după panglica argintie de pe pântecul meu

Aksinia Mihaylova, Descheierea corpului

Aksinia Mihaylova (n. 1963), poetă și traducătoare din Bulgaria. A absolvit Universitatea „Sf. Clement Ohridski”, secția de filologie bulgară și franceză, Sofia. Este unul dintre fondatorii revistei literare Мария. A publicat șase volume de poezie în bulgară (Ierburile somnului, 1993; Luna în vagonul pustiu, 2004; Trei anotimpuri, 2005; Partea cea mai de jos a cerului, 2008; Descheierea corpului, 2011; Schimbarea oglinzilor, 2015) și două volume în franceză. Publică versuri în toate revistele literare din Bulgaria, iar poemele ei au fost traduse în 19 limbi din Europa, precum și în Canada, SUA, Mexic, Columbia, Australia, Egipt, Japonia și China. I-au apărut trei antologii în limbile slovacă, arabă și italiană. Aksinia Mihaylova a tradus 35 de cărți de poezie și proză.

Premii pentru poezie: Premiile naționale „Hristo Fotev” și „Miloș Zeapcov” pentru volumul Descheierea corpului, 2012; Premiul național „Ivan Nikolov” pentru volumul Schimbarea oglinzilor, 2015; Premiul Apollinaire, pentru volumul Ciel à perdre, ed. Gallimard, 2014. Premii internaționale pentru traduceri: Premiul Uniunii Scriitorilor din Lituania pentru cartea E nemaipomenit să fii viu de Martselius Martinaitis (2009), premiul în numele poetului leton Aleksandrs Čaks pentru o selecție din versurile acestui poet, Oglinzile imaginației (2009) și cea mai înaltă distincție a Republicii Letone, Cavalerul Ordinului celor Trei Stele.

Surprinzătoare este de-acum Descheierea corpului Aksiniei Mihaylova, cartea de poeme despre care nu se poate discuta decât în termeni lipsiți de modestie, într-un exces de adulație, ceva anormal pentru textele poetice contemporane, sau cel puțin mie mi se întâmplă așa de rar să constat că estetismul uman hectopoetic încă mai poate fi livrat într-o tehnică lirică hiperselectată și lucrată ca într-un atelier cu mișcări exacte, fără fire în plus întinse prin cameră care să împiedice ritmul. Confesivul nu trece în avans, nu se întâmplă ca substitut al versurilor, nu note de jurnal, doar exact ceea ce își propune să emită, și reușește clasificând adevărul în pasaje concrete. Secvențialitatea pare un truc bine dozat să conducă la segmentare și percepere a granițelor durerii și destructurării ființei umane interioare : I. Până te vei preschimba în vânt; II. Strâmtorile tristeții; III.Mila omenească; IV. Naufragiați în albastrul cerului.

Dacă vă interesează subiectul acestei cărți, poate v-a sastițit subiectul dragostei idealizate, o tendință evidentă mai ales în textele poetice, Aksinia propune o altă viziune despre dragoste, o dragoste oarbă și nemiloasă care supune și aruncă femeia în dependență, aici găsiți o femeie în toată splendoarea, o soție cel mai probabil care are treabă veșnic, iar jumătatea ei are treabă de asemenea, doar că muncile lor se diferențiază prin gradul de libertate pe care îl au. Anume: ea face dulceață și supraveghează grădina, el călătorește curat cu ale sale instrumente de muncă intelectuală, ea face piața și el pleacă într-o nouă călătorie cu trenul, absent, infidel și degajat. Aksinia îți prezice viitorul dacă nu ești atentă, și chiar dacă ești. Indiferent. Fentarea vine din interior, există o regulă a diplomației de cuplu, dar chiar și aceasta este sfidată. Ea se preface că nu-l aude, el se preface că nu a spus „numele altei femei m-a izbit în spinare/ ca un cuțit înfipt cu ură.// Dar rămân în viață,/ fiindcă trăiesc pe o stradă/ care nu se intersectează/ cu viața lui de zi cu zi./ Trec pe partea nevăzută/ a lucrurilor/ și mă prefac că nu l-am auzit.” ( Ucigaș inocent, p.55).

Citim poeme despre moartea care se instaleză în interiorul relației de cuplu. Poeme scrise într-o tehnică frecventată de simboluri și presărată deopotrivă cu flash-uri sau aparente preludii negative. Mici distanțări în prezență. The artist is present, dar nu artistul care consolidează, ci cel care dăruiește infinit din avuția lui creatoare. Bărbatul ca partener dominant jucând controversat rolul îndrăgostitului și al reîndrăgostitului, un tablou care nu poate fi pictat decât în culori sumbre. Parcă văd cutele de pe fruntea femeii, rochiile șifonate de munca domestică, impecabilul partener de viață într-un constant malaxor singurătate-împreunare. Aksinia nu scrie din bucurie și nu inițiază bucuria, instituie peste pergament corole de fum, dialoguri tulburătoare, un stil colocvial fascinant, decupaje de conversații într-un imaginar fără limite, destinul este o confruntare a metaforelor în Descheierea corpului. Împreună se întâmplă magia, exact ca pe cerul din Israel :„o să mă recunoști/ după panglica argintie de pe pântecul meu.”(Împreună, p.34).

Aksinia Mihaylova ne oferă un model de acțiune în situații limită. Cea mai adecvată e de fapt inacțiunea, a observa, a scrie despre ceea ce nu se mai poate repara, a observa cum bărbatul de acasă se mută în cu totul altă parte cu gândul, apoi cu sufletul și în cele din urmă cu trupul. Cum se simte asta? Ca un atentat? Da. Ca un fel de crimă cu premeditare. Și el – nu partenerul de viață, ci chiar posibilul asasin al visurilor pe care și le clădea femeia cu sârguință și dintr-o muncă infinită, neiertătoare. Se întâmplă : „Și-așa pornești  înapoi pe lungul drum/ spre casă”. (Arta de a-ți lua romas-bun, p.84-85).

Descheierea corpului, aici!