Monden > Diverse > Literatură > Alexandra Niculescu, kyparissia – azi o să câștige Argentina
Literatură

Alexandra Niculescu, kyparissia – azi o să câștige Argentina

Alexandra Niculescu, kyparissia

Alexandra Niculescu (n.1980, București) a publicat două volume de proză, Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank you (2014). Scrie în mod frecvent proză scurtă în periodice și antologii. Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și îi plac dulceața de caise, pinii, hamacele și după-amiezele de vară.

În kyparissia, (Litera, 2020) cea mai recentă carte proză scurtă a Alexandrei Niculescu se visează, se iubește, se scrie, se trăiește intens. Ava, personajul central își scrie propria poveste la persoana I. Povestirile pe care le veți găsi poartă următoarele titluri: Visul unei zile de vară; Fuck off; Noi plecăm în Venezuela; La isla bonita; Jointul și a optzecea sclavă; Naramza; Piele întoarsă; Hotel Apollo; Planeta; Cirque Amar; Strugurelul; Perseidele; Babel; Fotograful; Nud de femeie sub pin; Tina Modotti; Dar iubim copiii; Pantaleón și vizitatorul; Fetele cu himen elastic; Kyparissia.

O carte de 235 de pagini în format de buzunar se citește relativ repede, dacă nu te preocupă nimic altceva. Poți să o termini de citit într-o oră. Te va impresiona umorul și relaxarea cu care pare să curgă discursul, precum și controversele dialogale masculin-feminin. În proza Jointul și a optzecea sclavă descoperim o tranșantă situație care poate fi ușor desprinsă din cotidianul contemporan: „Dacă vrei să-ți trimit ce-am…a început Ava. Ah, nu, sigur îmi place, dar nu-mi trimite, n-am timp să citesc zilele astea, lucrez la roman, știi? Ea a dat din cap că da, cum să nu știe, toată lumea știa că el lucrează la roman. Nu vreau să depășească o mie cinci sute de pagini, mai am puțin, dar nu vreau să spun mai mult, știi că sunt superstițios. Cred c-o să fie bun, nu pentru că-i al meu, dar sunt lucruri importante acolo. Da, ce n-a văzut Parisul, a șoptit Ava și a zâmbit. Poftim? s-a încruntat Ioan și s-a aplecat peste masă spre ea.” (p.57) Nu putem să nu remarcăm grosolănia, narcisismul și grandomania manifestate de către personajul masculin din această proză.

Scriitura Alexandrei Niculescu nu se pierde în detalii, acțiunile sunt imediate, imprevizibile și radicale. Nu există multe nuanțe, iar corectitudinea politică se află marcată prin fragmente ca cel de mai sus, nu se face rabat de la o anumită etică, de la etica self-respectului și a egalității între sexe, a meritocrației și a șanselor egale.

Probabil că multe zile la rând m-am ferit de kyparisssia, mă ținea la distanță chiar titlul, mi se părea că nu înțeleg ce este, ce înseamnă, de unde vine, nu e lesne să știi dacă nu deschizi cartea. Este de fapt numele unui oraș din Grecia și de fapt titlul ultimei proze din cartea de față. Prozele de aici sunt scrise la persoana I și le-am receptat ca note de jurnal învăluite în pânza protectoare a ficțiunii. Îmi plac repetițiile ca „pentru că bătea soarele de mai”, pentru că dau ritm și poeticitate scriiturii. Cu siguranță există multe pasaje de o încărcătură poetică excepțională. Pentru că Alexandra Niculescu pare să cuprindă în text anumite laturi emoțional-umane în strânsă legătură cu natura, așa încât să putem valorifica esența ecologică a scriiturii și textele care renunță la manierism în favoarea colocvialului.

Alexandra Niculescu își asigură un loc în față, acolo unde doar prozatorii de vocație se poziționează și o face într-o manieră discretă. Alături de Ava cititorii vor călători prin universuri imaginare, protagonista își imaginează că ajunge în tot felul de locuri, până când, plecând din București chiar ajunge. Nu ar trebui să ne mire nici peripețiile cu bărbații. Care mai de care mai dezastruoase. Hazul salvează situațiile în care este pusă Ava, dar de altfel, nu e nimic în viața sa care să funcționeze. Pare femeia cea bună la toate, dar prea bună, așa încât am putea-o cataloga drept femeia-nepereche. Îi eclipsează pe bărbații cu care se întâlnește, ei se simt intimidați, mici și subminați, așa încât dragostea se termină chiar dinainte să înceapă. Direcția feministă pe care o conturează Alexandra Niculescu în proza sa, ne interesează, pentru că își asumă să evidențieze o serie de trăsături care definesc azi un fel de masculinitate, masculinitatea misogină și noncolaborativă. Bărbații din prozele Alexandrei Niculescu suferă, mai ales Ted. Ori de superficialitate crasă, ori de reverii constante și interminabile până la alienare, sau la rămânerea în alte sfere, cu totul paralele față de sfera Avei.

La finele cărții am rămas cu senzația că totuși aș fi vrut să văd ce mai poate face Ava aceasta, frumoasă și deșteaptă, dar parcă puțin prăpădită în ochii societății. Ava pățita, Ava care nu face nimic să i se întâmple lucruri ciudate, și totuși i se întâmplă. Solitudinea îi oferă niște lecții, iar disprețul bărbaților față de creațiile sale începe să se manifeste la tot pasul. Mă obsedează încă, ritmul pe care îl impune Alexandra prin acele repetiții minunate, este ceva ce uitasem. Dar asta fac numai prozatorii buni, îți reamintesc formule de scriere. Îmi pare rău că doar atât de puțin a durat kyparissia, dar destul de mult cât să mă prindă captivă în ruta Avei. Am trăit o oră plină cu Ava.

kyparissia, aici!