Home > Cultură > Celebrități > Alice Voinescu pentru educarea spiritului tânăr. Un jurnal cât o viață
Celebrități Cultură Istorie

Alice Voinescu pentru educarea spiritului tânăr. Un jurnal cât o viață

Alice Voinescu pentru educarea spiritului tânăr. Un jurnal cât o viață

Alice Voinescu nu a lipsit complet din cărțile scrise sub comunism. „Aparițiile” sale sporadice au o cauză cât se poate de „justificată”. Trebuie să înțelegem dificultatea abordării scrierilor sale și pe cea a evocării persoanei devenite un subiect „tabu”. Dar cum era cea care scria în jurnal despre iraționalitatea și violența legionarilor? Alice Voinescu care, nu numai că a notat oroarea în fața mișcării comuniștilor, dar a fost victima sălbăticiei comuniste a anilor 1950.

O viață demnă de povestit

Cel mai însemnat moment al amintirii ei, în comunism, este ediția din 1983 a cărții Întâlnire cu eroi din literatură și teatru. O lucrare coordonată și prefațată de Dan Grigorescu, publicată de Editura Eminescu. Un pas semnificativ pentru „reabilitarea” imaginii sale. Dar nu și decisiv, numele ei rămâne în sfera domeniilor de specialitate. Teatrologii, filologii și cunoscuții săi  au înțeles importanța gestului. Însă nu s-a declanșat nicio „restructurare” umanistă. Nu s-a propus o nouă ordine.

Evocarea și cuvintele scrise despre ea, nu au putut readuce la viață persoana. Doar cei care au cunoscut-o au putut să își reamintească valoarea pe care a avut-o. Nu s-a reușit depășirea nișei în care a intrat din cauza restricțiilor impuse de comuniști. Fapt ce contravine scopului pe care l-a avut în viață, acela de a se adresa tinerilor. Dedicarea pe care a avut-o nu s-a putut face simțită. Rămâne în limitele livrescului sentimentul devotamentului care friza o atitudine religioasă.

Alice Voinescu pentru educarea spiritului tânăr. Un jurnal cât o viață

Jurnalul ei este poate perfecțiunea descrierii memorialistice a mișcărilor de dreapta și de stânga. Pune față în față nedreptățile făcute de ambele părți. Continuând cumva jurnalul lui Mihail Sebastian, de la care aflăm ce fac legionarii, însemnările lui se opresc undeva în 1944. Viața dramaturgului se sfârșește în anul 1945, astfel nu a avut cum să cunoască teroarea comunistă.

Poziția lui Alice Voinescu de factor (sau motor) al formării noului spirit este redobândită după 1990. Lucru declanșat de publicarea, în 1994, a ediției de Scrisori către fiul și fiica mea, sub coordonarea Mariei Ana Murnu. Un moment semnificativ, prin care se evoca persoana Alice Voinescu și trimitea către moralitatea acesteia.

Prin intermediul scrisorilor îi descoperim poziționarea politică. Toate scrise în perioada 1949 – 1958, datorită lor înțelegem politica anilor postbelici. Alăturate jurnalului devin mărturii uluitoare ale unei istorii potrivnice. Caracterul lor absolut intim, ne ajută să înțelegem, mai ales, cine era în mod esențial Alice Voinescu. Prin publicarea jurnalului avem acces la marile greșeli făcute în perioada 1930 – 1961.

Alice Voinescu versus Mihail Sebastian

Jurnalele celor doi, citite împreună, ne oferă o imagine cutremurătoare ale evenimentelor războiului. Alice Voinescu a reușit să vadă ce s-a putut întâmpla mai departe sub ocupația sovietică. Aflăm de la Mihail Sebastian măsurile absurde luate împotriva evreilor. Din jurnalul ei aflăm nedreptățile făcute de comuniști intelectualilor. Putem să ne raportăm strict la experiența ei și aflăm că la începutul anului 1948 este demisă de la Conservatorul de Teatru pe fondul atitudinii față de abdicarea forțată a regelui.

Alice Voinescu pentru educarea spiritului tânăr. Un jurnal cât o viață

Citind mai departe aflăm că în același an sunt eliminate toate statuile personalităților „periculoase”. Apoi, tot în 1948, februarie, este dată afară și de la Școala Socială. Urmează demiterea lui Lucrețiu Pătrășcanu, de care leagă fenomenul înlăturării ultimilor „reprezentanți ai unui sentiment patriotic”.

„după ce au dat jos cu tancurile statuia regelui Carol, au distrus-o și pe cea a lui Brătianu. Am crezut că mă lovește damblaua când am văzut soclul gol și sfărâmat”. Alice Voinescu în Jurnal. Citat preluat din Castelul, biblioteca, pușcăria de Dan C. Mihăilescu, Humanitas, București, 2013, p. 92.

Citim mai în profunzime și se vorbește despre execuții. Aici revenim la însemnările făcute de Mihail Sebastian care scria plin indignare despre asasinarea lui Armand Călinescu (22 septembrie 1939). Apoi, Alice Voinescu, notează despre moartea lui Gheorghe Brătianu, considerat ultima speranță a unui popor aflat în derivă.  Al cărui tineret, preciza în prefața de la monografia lui Montaigne (1936), are conștiința dezorientată.

„Iar țipă legionarii: „Horia Sima, Horia Sima!” Ce vor? Nici ei nu știu bine, căci e imposibil să creadă că sunt ei în stare să conducă o țară, necopți cum sunt. În fond e izbucnirea unei nemulțumiri e ceva care fierbe în toată omenirea. Ce vrem? Am pierdut sensul vieții. E în joc și creștinismul. Amărâții aceștia se cred martiri creștini, când sunt instrumentul diavolului.” Alice Voinescu, Jurnal, p. 219.

Excese de putere fondate în așa-numitele delicte, etnia și apartenența de clasă. Nedreptatea se manifestă la fel, indiferent de pretextul sub care se află. Mihail Sebastian era revoltat de violența actelor antisemite. Alice deplânge pierderea identității naționale, spulberată de sovietici și de comuniști. Pentru ea, viața însemna cultură. Fără intelectualitatea română, țara era pierdută. Sufletul României era anihilat, iar ea urmărea spectacolul de prost gust. Regăsim în ambele perioade, legionare și comuniste, o simetrie a derapajelor, identificată și de Alice Voinescu, observație notată în jurnal.

„Oamenii simpli încep să judece și se reculeg, văd și ei că la noi nu are rost comunismul. Mahalaua tot mai conștientă, opinia tot mai precisă, dar mă tem că se creează un antisemitism masiv. De data asta și-o fac evreii singuri! (…) Schimbările în ministere, reforma judiciară, schimbarea de la Banca Națională și la Finanțe, strângerea excesivă a șuruburilor sunt semne că și la noi se joacă disperat. Până și oamenii lor, cei civilizați, sunt dați la o parte (…) Nu mai comandă decât (…) direct agenți ai Moscovei. (…) Așa au procedat și legionarii și le-a fost fatal”. Alice Voinescu în Jurnal. Citat preluat din op. cit., p. 93.

Despre Nicolae Iorga

Alice Voinescu era parte a cercului Criterion, din care făceau parte intelectualii de dreapta, dintre care îi putem aminti pe Mircea Eliade sau pe Arșavir Acterian¹. Majoritatea erau de dreapta, cu toate acestea își păstrează reticențele. Citind jurnalul ei vom putea lesne observa că nu era o susținătoare a legionarilor. Mai ales dacă luăm în calcul faptul că Nicolae Iorga i-a fost profesor. Alice nutrea un respect sincer față de marele intelectual român.

„Mare bucurie conferințele lui Iorga. Întâlnire cu o personalitate puternică. (…) Defectele sunt ale ființei lui externe, psihologice, dar dimensiunea eului lui e imensă. Intimitatea cu toată istoria nu e efectul unei memorii prodigioase – are un suflet mare care simte cu mii și mii de oameni și situații din trecut”. Alice Voinescu în Jurnal, p. 170.

Nutrea un sentiment de admirație mare față de el. În paginile jurnalului putem citi și o descriere a casei lui Iorga. Devenise un etalon al cultivării pentru ea. Considerând, prin comparație, că este nedemnă. Numit în jurnal un istoric mondial, Iorga își păstra valoarea în opinia ei, datorită curajului de a spune adevărul. Moartea din data de 27 noiembrie 1940 o întristează până la exasperare, notează în data de 2 decembrie (4 zile de la moartea lui):

„Moartea domnului Iorga m-a exasperat. De la mișelia asta, numai cred în ordine și liniște. Acum știu că e revoluție. Unde ne va duce? L-am văzut trist, trist și parcă umilit în colțul capelei. Ce soartă! Sau e voia ta? Omul acesta mare și mândru, relegat într-un colț sărăcăcios, fără gardă de onoare, fără fastul acordat de lume  atâtor morți! Fără tricolorul pe care, ca nici unul altul în această țară astăzi, merita să-l poarte pe inimă.” Alice Voinescu în Jurnal, Albatros, București, 2007 p. 216.

Despre Regina Maria

Un respect deosebit îl purta și Reginei Maria. În care vedea reprezentarea monarhiei. Considera moartea Reginei Maria închiderea unei lumi. Monarhia deja își anunța sfârșitul încă de-atunci, așa cum bine observă Alice Voinescu. Regina Maria era întruchiparea eleganței și nobleței firești, care nu cultiva snobismul- Regina îi contesta necesitatea.

„A murit Regina (Maria) noastră iubită! Mi se pare că mă despart de un prieten mare. Ce curioasă reacție! O durere, o tristețe, nu vie și totuși pătrunzătoare. Se termină o epocă mare, dintr-un punct de vedere, ușoară, din altul. Cu zâmbetul ei se duce parcă acea detașare elegantă, care nu era nici ușurință, nici indiferență egoistă, ci era grația decentă cu care se învăluiau amarurile lăuntrice…” Alice Voinescu în Jurnal, p. 122.

Jurnalul lui Alice Voinescu

Consacrarea timpului ei pentru înregistrările memorialistice se datorează, așa cum spune autoarea, lui R. M. du Gard (scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1937). În data de 28 septembrie 1929, îi atrage atenția asupra importanței unui jurnal. De atunci, Alice, începe să noteze aproape zilnic impresii și fapte trăite. Jurnalul este o mărturie a evenimentelor din perioada interbelică și perioada postbelică. Mergând în istorie prin intermediul cuvintelor ei, înțelegem nedreptățile făcute de ambele baricade. Consternată de violențele din interior, când dușmanul se afla pe teritoriul românesc, în data de 23 ianuarie 1941 notează:

„Se petrec evenimente mari, noi suntem prea mici să le sesizăm importanța. Sufăr să văd români bătându-se cu români, vărsând sânge românesc, când dușmanul e în țară și la graniți și cei din jurul meu nu înțeleg. Egoismul îi face orbi la toate, la tot ce nu le convine. Sunt vinovați legionarii de ce se întâmplă acum dar de ce asemenea reacții? Și oricare ar fi vina, a oricui, durerea e aceiași, și viitorul e întunecat.”  Alice Voinescu, Jurnal, p. 218.

Probabil atunci nu reușise să își dea seama de intuiția catastrofală pe care a avut-o. Anii postbelici au fost poate mai crunți pentru ea. Dată afară de la locul de muncă, își pierde statutul de mare intelectuală. Anii din închisoare, apoi experiența domiciliului forțat în Costești, dărâmă ceva în interiorul ei.

Alice Voinescu pentru educarea spiritului tânăr. Un jurnal cât o viață

În mod straniu, în ciuda faptului că a avut mult de suferit de pe urma lui Stello Voinescu, cel pentru care refuzase să rămână în Franța, ajunge să fie unicul ei confident. Sunt însemnări începând din anii 1940 care se deschid cu adresări directe către el. Scria că îi lipsește, apoi imagina reacțiile lui cu privire la problemele pe care le avea. Uneori îi justifica greșelile și comportamentul avut.

„Că m-ai înșelat și m-ai chinuit, acum nu mă mai miră eram și sunt o ființă exasperantă de prostie și aspirație nesăbuită. Trăiam în nori, te agasam. Acum trăiesc „dincolo”, îi agasez pe cei din jurul meu. Am un profund dezgust pentru toată ființa mea, care nu e la locul ei nicăieri. Numai singură cu Dumnezeu sunt suportabilă.” Alice Voinescu, Jurnal, p. 221.

Stello, apare la fiecare însemnare, îi cere implicarea, își justifică alegerile și scrie despre nefericitele zile pe care le trăiește. Cumva ajunge să-l transpună într-un fel de ax moral. Dăinuie în amintirea ei ca un referent al unei moralități eterne, incoruptibilă. Notarea impresiilor în jurnal va deveni o reîntâlnire cu el, de parcă se dedică unei scrisori adresate lui.

„Dragoste, n-am mai scris iar de mult. Mi s-a părut că ești aievea lângă mine, uneori, alteori, departe. Dar ești. (…) Îmi făgăduiesc să nu mai judec o lume întreagă, anumite probleme și manifestări. Îmi e dor de tine. Se face primăvară. Te văd fugind grăbit spre curse, te văd fercheș și primăvăratic, vioi, adulmecând aventura. Mă simt ca altădată lângă tine o mârmă, neputând să mă țin „vital” și „imaginativ” după tine. Mă simțeam pe atunci umilită  și tristă, nu înțelegeam că mă părăsești pentru prima gâscă plină de viață, de porniri, de tinerețe. Acum mă simt singură și umilită de soartă, o neisprăvită care nu a știut să trăiască”.  (p. 221).

Și libertatea?

Alice Voinescu era omul căii de mijloc, al echilibrului, al rafinării și eleganței dobândite prin cultură. Avea o viziune care, din păcate, a lipsit de ambele baricade, celor care se aflau la conducere. Conștiința dublei naturi umane. Tributul pe care trebuie să îl acordăm trupului și sufletului. Putem vorbi, ca în cazul lui Jeni Acterian, despre intuiția unui destin frânt (nu neapărat despre conștiința ratării).

Alice Voinescu pentru educarea spiritului tânăr. Un jurnal cât o viață

Aveau un spirit liber, iar experiența închisorii (2 ani petrecuți în penitenciar) acutizează nevoia de libertate. Tradusă printr-o reconsiderarea a valorilor, libertatea ajunge să fie demnă oricui, indiferent de greșelile făcute. Considera necesară distrugerea oricărei închisori. Scria că nu o consideră sub nicio formă o cale punitivă justificată.

„Chiar dacă aș ști precis cine e cel care m-a trimis pe mine în închisoare și lagăr nu mi-aș cere revanșa. Este ceva așa de greu de suferit, încât nu o doresc nici dușmanului meu. Nu mai vreau închisori și coercițiuni, vreau oameni în libertate, crescuți spre a fi liberi cu adevărat.” Alice Voinescu în Jurnal. Citat preluat din Dan C. Mihăilescu, op. cit., p. 98

Sunt cuvintele aceleași persoane care constată că destinul ei a fost frânt. Numește ratare faptul că două mari mecanisme de tortură au avut grijă să distrugă pe cei care „totuși, au avut o stofă bună”. Realitatea se deformează sub auspiciile altui regim. A avut neșansa de-a cunoaște răul în ambele variante.

Un destin frânt de istorie

Alice Voinescu a fost o femeie a cărei existență se justifica prin cultură. Profesoară de istoria literaturii la Conservator, pentru ea nu exista viață fără cunoaștere. E greu de crezut că a ajuns să se bucure în anii 1950 de faptul că i-a adus cineva o portocală. Sau că tresălta la faptul că tovarășii de la ESPLA îi dau voie să corecteze un text.

Nu trebuie să cauți prea multe dovezi, când vine vorba de valoarea lui Alice Voinescu. O intelectuală a cărei reală valoare rămâne totuși greu de estimat pentru că e aproape injust să scrii sau să vorbești despre ea. Nu există cuvinte care să-i confere respectul cuvenit. O intelectuală dedicată, care a luat doctoratul în litere și filosofie la Sorbona în anul 1913. Teza, al cărei subiect privea școala filosofică neo-kantiană de la Marburg, i-a fost publicată la Paris. Și totuși, cea care a fost și profesoară  universitară, a fost închisă 1 an și 7 luni la Jilava și Ghencea.

Bibliografie

  1. Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, pușcăria, Humanitas, București, 2013;
  2. Alice Voinescu, Jurnal, Albatros, București, 2007.

Note de subsol

¹fratele lui Jeni Acterian (scrie Jurnalul unei fete greu de mulțumit)

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate