Monden > Diverse > Literatură > Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor – de unică folosință sau eterne
Literatură

Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor – de unică folosință sau eterne

Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor

Ana Săndulescu (n. 1989, Vaslui) a publicat în revistele: Dacia Literară, Observator cultural, Revista Nouă, Tiuk! şi Zona Literară. La 26 de ani, a debutat cu romanul Anamneza la editura Herg Benet și în 2017 a beneficiat de programul „Rezidenţe FILIT pentru scriitori români”. În 2018 și-a făcut debutul ca traducătoare din engleză în română cu romanul În cel mai întunecat colț, al autoarei Elizabeth Haynes (ed. Herg Benet). În 2019 a coordonat volumul de interviuri Prietenii și Literatura. Club 8, OuTopos și invitații lor (Casa de pariuri literare). În prezent, trăiește și muncește în București, iar în timpul liber traduce romane pentru editura Litera.

La topirea ghețarilor (CDPL, 2021), urmărește traiectoria a două femei Lia și Estera în poeme de adâncă introspecție, psihanaliză care îmi amintește foarte mult despre cea mai cunoscută literată cu o imensă capacitate de a psihanaliza instant orice trăire a sa, mama psihanalizei de jurnal: Anaïs Nin. Știu că am mai zis asta, dar mi se pare că foarte mulți literați actuali, români, sau nu, atunci când păsesc pe acest teritoriu au o înaintașă care a făcut performanță în acest segment (destul de intimidant), așadar este o autoare de neomis și cu care dacă te găsești în același paragraf înseamnă că e de bine (pe înțelesul tuturor). Nu sunt numai încercări tușate și retușate de a contura momentele de singurătate cu care se confruntă femeia singură, Lia, dar se ajunge „La surparea prieteniei, la topirea ghețarilor” (p.45).

Ipoteza prieteniei eșuate, o prietenie care brusc după ani se șterge de pe hartă apare aici ca un laitmotiv. Problema chiriei, picturile peste care se calcă într-o garsonieră prea strâmtă, culorile care se scurg pe zi ce trece într-o incertitudine privind viața și evoluția Liei, o femeie care ajunge să-și recunoască sieși că înoată suspendată într-o lume patriarhală. Dar Espera și Lia sunt interconectate și toate inconvenientele din „Marele Oraș” sunt în idealul unei cariere de viitor și a unui stil de viață boemian: „Aș putea fi pentru Lia ce era ea pentru prietena ei,/ mamă, soră, confident, vocea rațiunii,/ a îndoielilor, a întrebărilor fără răspuns, dar și/ adevărul crud care ne împinge în față.// Lia și Espera./ Acolo unde Lia nu pătrunde, e păcat,/ mare păcat.”(p.36) și se pare că își construiesc un balon de săpun.

Am perceput conținutul cărții Anei Săndulescu, mai degrabă ca pe un set de notații de jurnal, aproape ca stil de scriere de Suzănica Tănase, Grădina Sofiei. Un limbaj lax, texte descriptive și narative, cuprinzând acțiuni repetitive care fac parte din volatilitatea umanității și tot uzajul într-un drum care să ducă înspre idealul L&E. Dar îmi place curajul nemetaforizat de a răspunde unei dezamăgiri, unei prietene care a abandonat prietenia. Pe de altă parte mi se pare că putem să depănăm o situație de relaționare lesbiană. Și mi se pare că e o chestiune asumată în aceste texte de a pune pe tapet „parteneriatul domestic”.

Nu aveți mult de furcă cu aceste texte, nu voi face o mare analiză acum, efectiv vă invit la lectură, pentru că mi se pare că este o carte care a venit cu un mare potențial terapeutic. Oricum în ultimii ani poezia terapeutică a devenit foarte populară, în sensul că se pare că s-a curățat discursul de acele vitregii din alte vremuri și aparenta lipsă de inteligență emoțională care se observa în textele lirice. Ar mai fi ceva de zis, anume că textele cele mai recente din poezia românească, nu sunt texte scrise în slujba seducției masculine, asta taie din tensiunea de a fi pe placul publicului masculin. Iar Ana Săndulescu vine să mai pună o piatră la temelia emancipării poeziei scrisă de femei. Pentru că spune lucruri strict feminine și care privesc arealul feminin. Dar câteva daddy issues strecurate și elemente despre copilăria destul de adusă în text în prezent.

Pe de altă parte, așa cum au zis unele dintre vocile critice care au comantat înaintea mea La topirea ghețarilor, ai putea ca cititor să pricepi că e un soi de bipolaritate consemnată și că Estera este un alter ego al Liei. În tot cazul, poate fi vizualizată povestea lui ca pe un film foarte bun în regie proprie cu un script care îți taie respirația. Dacă citiți cartea Anei ca mine la ora 4:00, atunci să vă puneți eventual și niște vin într-un pahar, neapărat cu picior și neapărat de cristal, este o carte de o ținută care trebuie să respecte tipicul regal. O carte care îți amintește despre poezie, pictură, București, feminitate și tot ce e mai frumos pe lumea asta. M-am lepădat de unele frici pe care le aveam ca femeie, de sentimentul că numai eu am încercat senzația de exil într-un oraș în care m-am mutat, un oraș care fără să vrea, m-a făcut să devin tot mai însingurată, acel oraș unde nu te mai afișezi de groaza întrebărilor clasice. E povestea Anei Săndulescu și povestea mea, cu siguranță capătă de fapt notorietatea surorității, egale și cerșind prietenilor noștri bărbații drept de publicare, drept de a fi mame, drept de a picta, drept de a face ce ne place, dar compromise în joburi epuizante. Lucrurile se schimbă fiindcă le vorbim, Ana Săndulescu aprinde luminile în „Marele Oraș”, dar și în „Micul Oraș”.

La topirea ghețarilor, aici!