Literatură

Anca Iulia-Beidac, Pink Porn Guerrilla – tu știi c-am mințit

Anca-Iulia Beidac, Pink Porn Guerrilla - tu știi c-am mințit

Anca-Iulia Beidac este avocată și poetă, iubitoare e muzică, animale și oameni, așa se recomandă pe clapeta cărții ei Pink Porn Guerrilla, Editura Grinta, 2019. Un debut pe care îl așteptam având în vedere că i-am urmărit evoluția pe grupurile virtuale de poezie.

Titlul cărții Pink Porn Guerrilla este un pretext care presupune o deschidere înspre underground-ul lumii detabuizate, lumea liberă și sexuală, erotismul dat în vileag este încețoșat de amintirile nefaste din alte perioade ale vieții. Și fiecare bucurie se curmă înainte de a începe, la fel și plăcerea, la fel speranța. Este o carte duală, cu dublă copertă. Jumătate conține poeme în limba română și cealaltă jumătate conține poeme în limba engleză. Nu putea să fie altfel, pentru că Anca trece granițele cu sensurile pe care le dă liricii sale.

Editura Grinta nu cred că a avut un debut mai bun în anul 2019 cel puțin și nici că s-ar fi așteptat la o poetă atât de retrasă și cu toate astea volubilă în lirica sa. Acolo unde își permite să introducă diverse construcții clișeice, pe care lumea pare să i le repete obsesiv „lucrurile sunt făcute pentru a fi folosite și/ oamenii pentru a fi iubiți” (you show me love, p.57) Cerul de aici pare să surprindă oameni în goana lor după dragoste, o autoritate auctorială pe cale să se împlinească și totuși ceva e defect în peisaj mereu, o dramă stă în gând, în întâmplări. Anca are o lume a ei, să o numim – lumea Anca: „nu am nevoie de validări exterioare/ atunci nu are sens s-aștept răspunsuri/ un mic paradox aici/ dar poate că lucrurile încep/ să existe doar când le privesc și/ apoi dispar la fel/ cum scria alice despre fotografii// și-atunci scriu fiindcă/ astfel creez lumea mea” (a mea – for neverending Alice -, p. 28). Poetica sa este argumentativă și explozivă, execute voci care pun presiune peste alte voci, își exersează capacitatea de a se mișca printre atâtea poeme, acest univers liric în care se înscrie și ea. Construiește un discurs care să nu permit agresivității să oprească avangarda la care aderă în lirică.

Minciunile aici constituie subiectul principal, prefăcătoria, măștile „îmi pun fața-cea-zâmbitoare-și-veselă pe care/ o văd cam toți” (tu știi, p. 42) Dragostea este hedonistă, se referă mai degrabă la simțuri, afectele sunt puse în umbra, pentru că par ireale, par niște minciuni, ele nu sunt palbabile și scepticismul din lirica Ancăi nu permite formule care să cuprindă și afecte-conexiuni subtile, profunde. Anca ne propune o poetică a marilor treceri de la o iubire la alta, a marilor uitări, rememorări, dări de seamă. Sinceritate în versuri imprimată în unele dintre cele mai ascunse versuri, adevărul aici se flaușează, stă ca o pătură peste tot decorul domestic pe care îl propune poeta, căci neapărat cadrul ideal este cel domestic, nici vorbă de întâlniri random, nici vorbă de cunoaștere și pașii aferenți, pare că în relațiile de aici se trece la esență. Viața în doi, a sta împreună, numai în formula aceasta o relație este valabilă.

Volumul de poeme de față asumă crearea unei identități poetice cu o siguranță a lirismului care se desfășoară într-o formula ludică, pentru că indiferent de drame, tonul nu este neapărat dramatic, dimpotrivă, se scrie cu mult curaj și fără de ezitare, fără frici toate lucrurile acelea care nu se spun decât pe întuneric în general atunci când ești singur și crezi că nu te aude nimeni. Noi o auzim pe Anca, credem despre ea că este un gând poetic mai întâi de toate și chiar dacă, poate nu ar fi spus acum totul, sau totul despre această poveste ca desprinsă dintr-un periodic jurnal cu dări de seamă sau rapoarte la tribunal, sentințe pentru o viață, asta sunt poemele sale.

Tndrețea îi este dedicate mamei într-unul dintre poeme și toată dedicarea, este un poem fulgurant peste care se pare că Anca aplică sclipirea unei baghete magice a talentului său: „aș vrea să cumpăr toată fericirea/ s-o dau mamei să simtă și e ace simt/ de niște zile multe// nu merge așa sângele nu se face apă chioară/ nici vinul nu se-nmulțește nu încă/ mai sunt niște zile cine știe// mai sunt zile mai știi mergeam împreună/ ai plans la cinema Studio rula/ Lanțul amintirilor/ fata de lângă noi cânta în/ șoaptă toate versurile/ tu mă țineai strâns de mână încă simțeai (…)(marți. mami.meu, p.63)”

Nu este în accord cu lipsa de dreptate relațională, de aici și unul dintre poemele sale manifest, un poem în proză care sfidează consecvent versurile anterioare și linia din carte în general, sau o reconfirmă, nu putem detașa cu exactitate: „până la urmă sub masca autosuficienței a/ vaginelor umplute de sticle pline cu acid a/ poeziilor decupate din reportaje sau invers a/ numerelor jurnal a iupurilor scoși din joben ori/ din inimă sunt doar o teamă de singurătate/ de lipsă de dragoste de faptul că mâine vei fi/ înfrânt definitiv” (din, p.36) Nu, debutul aceasta nu e o înfrângere, este o ridicare a confesiunii la rang de învingătoare.