Anca Zaharia a publicat Sertarul cu ură (2015), Jurnal de librar (2017) și Suicid (2019). În prezent se ocupă de comunicare pentru ONG-uri și face copyright și traduceri de ficțiune din engleză în română pentru mai multe edituri de la noi. Scrie pentru Serial Readers și Dilema veche și o poți citi constant pe ancazaharia.ro.
Când una dintre cele mai avide cititoare de literatură (și care a făcut din asta o meserie) publică o nouă carte, evident că sunt curioasă să aflu ce a scris. Este vorba despre Anca Zaharia și noua sa carte de poeme Eu n-am trăit războiul (Casa de pariuri literare, 2021). Titlul pare să fie o cacealma, un retuș al unui reproș, intuiția primară a mea s-a dovedit a fi un adevăr și un fel de replică (la războaiele declanșate de bărbați de-a lungul timpului, în care s-au înrolat și pe care le-au menținut de dragul unui sistem patriarhal, care i-a îngenunchiat și pe ei, dar mai ales a îngenunchiat femeile, egalitatea cere participarea femeilor la război): „eu n-am trăit războiul, dar am încercat de prea multe ori să-mi spăl de/ pe mâini sânge care nu era doar al meu/ și cine-mi poate spune că ăsta nu-i război din care nu știu încă dacă/ am scăpat vie sau nu?” (p.51)
Relația bărbat-femeie este aici ocazională, neasumată, lăsând în urmă o femeie singuratică care își explică amănuntele vieții de femeie, cum s-a ajuns în situațiile critice și de câtă distanțare e capabil partenerul: „Și întreabă-te unde ai greșit, încearcă să nu dai vina pe bărbatul care/ află că va fi tată și care/ fuge de două ori într-o lună/ și dispare” (p.50). Pierderea unei sarcini este un moment culminant, teribil și decisiv pentru a verifica veridicitatea unității unui cuplu: „Dinții nu se strică în timpul sarcinii, de la grețuri, ci după ce pierzi/ un copil, pentru că nu există motive să te dai jos din pat săptămâni/ întregi și oricum nu mai ai cui să-i zâmbești vreodată/ nici de ce” (p.50).
De la trauma personală la scanarea mai multor mame, a ei și a lui, cea mai interesantă și aparent robotizată și mecanicizată figură este cea a mamei lui și problema avorturilor înainte de 1989: „18 copii, dar mai puține avorturi pentru că/ de patru ori au fost gemeni, de tot felul am avut (…)/ băiat și băiat, fată și fată, de două ori băiat și fată/ ăștia ultimii au ieșit îmbrățișați/ aveau capul mare, normal, mâinile gata formate, cu degete(…)/ voi să nu faceți ca mine, copii, că eu cel mai mult regret că nu mi-au/ reușit toate avorturile”(p.35), așadar o mărturie covârșitoare, despre situația disperată a femeilor care nu-și doreau să devină mame în timpul regimului comunist, dar pentru că nu existau metode contraceptive ajungeau să facă avorturi nesigure la domiciliu punându-și viața în pericol.
Trauma războiului din `30 este la Anca Zaharia povestită de un personaj care fascinează, un alt simbol al rezilienței în perioade inumane, distructive. Despre animalele sacrificate din pricina foametei, cele mai de seamă care ar fi trebuit ținute, dar supraviețuirea presupune să se găsească soluții, bunicii Ancăi Zaharia au găsit.
Greu de citit pentru că presupune să accesăm confesiuni din perioada cea mai tânără a vieții autoarei, e dificil să ținem pasul cu numeroasele traume care s-au depus peste psihicul care pare totuși să își ducă luptele pe teritoriul liricii. Nu ne menajează de adevăruri dacă stăm să ne gândim atât de comune (pentru că provin dintr-o vreme a uniformității). Toate lacunele sunt acoperite cu poeme de primă mână pe care sper să aveți șansa să le descoperiți. Mie mi se pare că la este un fel de lucrare cu caracter testamentar, destul de fatalistă și moralizatoare, pentru cei ce au nevoie de astfel de referințe (toți avem nevoie) și cred că doar ei s-ar putea să fi trăit lucruri oribile. Femei, sau bărbați, Anca Zaharia ne demonstrează cât de puternică poate fi structura unei femei să reziste însângerată pierderii părților din ea, pierderii dragostei, pierderii sinelui și încă să rămână vie, să își înfrunte angoasele, depresia, să caute încă motivație să suprapună peste durere evenimente cu caracter pozitiv, să caute să se repare: „am reușit să mă întorc în timp și îi spun fetiței care-am fost că nu e/ vina ei/ (…) știe că am îmbrățișat-o în atâtea nopți în care-a adormit plângând visând la moarte.”(p.26)
Recomand poemele Ancăi Zaharia pentru că ele conțin cele mai dramatice aspecte ale vieții de femeie și pun în lumină rolurile pe care femeia le are în societate. Ne învață că emanciparea trebuie să aparțină atât bărbaților cât și femeilor în sincron, orice desincronizare în acest sens își are repercursiunile pe care le veți afla de la începutul și până la finalul cărții. Iar prin emancipare aici să înțelegem responsabilitatea procreerii și efectele nocive ale procreerii unor copii nedoriți, încep să observ sub lupă nedreptatea ca numai unul dintre cele două corpuri să aibă un design dedicat traumei morții copiilor în sine, celălalt gen asistând pasiv, el nu traversează durerea fizică, ci numai (cel mult) durerea emoțională. Conexiunea și empatia sunt cele care vindecă, dar nici acestea nu pot vindeca la infinit aceleași traume care se produc din și în iubire. Am plâns citind poemul Mă spăl pe mâini compulsiv, m-a emoționat, am simțit că vreau să-i fac dreptate autoarei (mi-a declanșat spiritul justițiar). Dar cred că deja și-a făcut dreptate singură vorbindu-ne despre experiențele sale cu tupeul cuiva care nu mai are nimic de pierdut.
Cartea Eu nu-m trăit războiul se găsește aici!
