Cu toții știm că o carieră de succes nu se construiește ușor, mai ales în cazul artiștilor. Actorii de teatru sau cântăreții au nevoie de public pentru ca spectacolele lor să aibă succes. În funcție de reacția spectatorilor, ei vor avea parte de succes sau de insucces total. Fiind vorba despre grupuri de persoane, ele se pot influența între ele, iar rezultatul să fie unul uimitor. Celebrul efect de turmă transformă melodii în hituri sau unele activități în trenduri. Exact așa este și în cazul aplaudacilor de la Opera din Paris, care au ajuns în istorie prin modul în care influențau cariera actorilor.
Să facem un exercițiu de imaginație. Suntem la Opera din Paris, în jurul anului 1831 și avem bilet la un spectacol nou, în premieră. Nimeni nu știe ce va urma sau cum vor decurge lucrurile, însă soarta spectacolului depinde de reacția publicului. Sala este plină, toți spectatori normali ca și noi sau cel puțin așa pare la o primă privire. În timpul spectacolului, din anumite părți ale sălii vedem reacții care par puțin duse la extrem: aplauze puternice, strigăte de laudă sau chiar domnițe care lăcrimează de emoție. Ei sunt aplaudacii, angajați ai operei care sporesc impactul asupra publicului.
La acea vreme, directorii Operei din Paris au considerat că succesul unui spectacol nu poate fi încredințat publicului simplu, ci este nevoie de profesioniști pentru a manipula spectatorii să reacționeze exact așa cum își doresc ei. Aplaudacii erau așezați strategic, astfel încât să poată influența întreaga sala cu reacțiile lor. Conform poveștilor de la acea vreme, liderul acestui grup era August Levasseur, un bărbat „mare, robust, un adevărat Hercule în mărime și înzestrat cu o pereche extraordinară de mâini, a fost creat și adus pe lume pentru a fi un aplaudaci”.
Care era rolul aplaudacilor și cum acționau aceștia
Directorii Operei din Paris au decis să le ofere aplaudacilor bilete gratuite la spectacole, pe care aceștia le puteau vinde sau oferi cadou altor persoane. August Levasseur folosea aceste bilete pentru a aduce mai mulți aplaudaci la spectacole. Oferea biletele cu o singură condiție, oamenii trebuiau să aibă reacțiile dorite de el. Acesta era ca un al doilea dirijor, el fiind responsabil pentru reacția sălii. Aplaudacii erau cu ochii pe el, iar la semnele sale, aceștia aplaudau, râdeau, plângeau sau chiar blamau artiștii de pe scenă. Aplaudacii considerau ceea ce făcea Levasseur o artă, cea de a manipula publicul și de a garanta succesul sau insuccesul unui spectacol.
Liderul analiza scenariul fiecărui spectacol și se consulta cu regizorul pentru ca fiecare reacție a aplaudacilor să fie exact la momentul potrivit, iar spectatorii să fie ușor atrași în capcană. Aceștia nu doar manipulau sala, ci aveau rolu și de a ascunde anumite defecte ale spectacolelor. Celebră este povestea unui tenor al Teatrului Carlo Felice din Genova. Acesta reușea să ducă notele înalte extrem de mult, însă după un astfel de moment avea nevoie de câteva secunde pentru a respira. Aplaudacii acopereau cu aplauze fix acea perioadă de care artistul avea nevoie pentru a-și recăpăta respirație, iar publicul nu a știut niciodată de acest truc cât timp spectacolul s-a jucat.
Aplaudacii nu reprezintă doar un ajutor pentru artiștii de pe scenă. Ei pot distruge o carieră după un singur spectacol, iar acest lucru l-a simțit pe propria piele dansatoarea Mlle Duvernay. Era extrem de încrezătoare în talentul ei și susținea că nu are nevoie de un public plătit pentru a fi aplaudată la scenă deschisă. Acestă încredere în forțele proprii l-a deranjat pe Louis-Désiré Véron, directorul Operei din Paris din perioada 1831-1835. Acesta l-a chemat pe Levasseur la el și i-a ordonat ca niciunul dintre aplaudaci să nu reacționeze la reprezentația dansatoarei. Tânăra domnișoară și-a făcut numărul cu zâmbetul pe buze, însă la final a avut o surpriză neplăcută. Ropotele de aplauze au fost înlocuite cu o liniște mormântală, care au făcut-o pe Mlle Duvernay să se simtă jenată. După ce a ieșit de pe scenă, directul Operei din Paris a ținut să îi spună că degeaba este talentată. Dacă aplaudacii nu există, ea nu va fi niciodată apreciată așa cum a fost până atunci.
O mică istorie a grupului care poate decide cariera unui artist
La începutul teatrului, prin anii 1700, oamenii nu erau chiar atât de interesați de spectacolele puse în scenă, ci mai degrabă de restul spectatorilor. Sălile erau sub forma unei potcoave, iar oamenii se puteau privi în voie unii pe alții. Nobilii și oamenii importanți primeau cele mai bune locuri, lojele lor fiind situate pe scenă, iar ei își făceau prezența mai târziu. Când aceștia apăreau, spectacolul era întrerupt pentru ca ei să fie aplaudați de mulțime, un gest extrem de urât față de artiști. Spectatorii nu erau interesați deloc de ceea ce se petrecea pe scenă. Ei bârfeau, mâncau, beau și cântau mai tare decât artiștii de pe scenă.
De-a lungul anilor, lucrurile se schimbă radical. Până în 1830, spectatorii încep să nu mai fie așa interesați aristrocrați, așa că își îndreaptă din ce în ce mai mult atenția spre ceea ce se întâmplă pe scenă. Cu toate acestea, ei nu erau siguri dacă ar trebui să le placă anumite spectacole sau nu și își rețineau reacțiile. Astfel au apărut pentru prima dată aplaudacii. Poetul francez Jean Daurat a fost cel care s-a gândit pentru să apeleze la un grup de oameni care să îl ajute să obțină succes. Acesta a oferit gratuit bilete la una din piesele sale, în schimb cerea aplauze. În 1820, a apărut și prima agenție care angaja aplaudaci pe care îi trimitea la diverse spectacole, acolo unde era solicitată prezența lor.
Aplaudacii erau și ei la rândul lor adevărați artiști. Aceștia reacționau la ordinele unui lider, care cunoștea în detaliu întreg scenariu care era pus în scenă. De multe ori, ei acopereau anumite puncte slabe ale prestației cu râsete sau aplauze. Devenise o modă, iar de la Paris ea s-a extins în Viena, Londra și New York. Odată cu modernizarea, lucrurile se schimbă din nou, iar aplaudacii încep să dispară. Spectatorii încep să aibă propriile păreri și este din ce în ce mai greu să fie influențați. Aplaudacii dispar aproape complet din sălile de spectacole undeva pe la sfârșitul secolului al XX-lea. Cu toate acestea, uneori ei mai sunt prezenți la unele spectacole, însă nu la același nivel ca în anii 1831.
