Scriem și vorbim despre Dostoievski în ipostaza de scriitor a cărui operă este plasată în cadrul romanului realist estic și al cultivării sentimentului religios. Ne referim la el de prea puține ori ca la un estetician sau filosof. Dar partea aceasta, gândirea lui filosofică, este consistentă. Mai jos urmărim împreună coordonatele gândirii lui Dostoievski reflectate în operele sale. Un exercițiu ce va oferi o perspectivă asupra condiției actualității sau relevanței operei sale pe scena literaturii universale. Exercițiu ce, sper eu, facilitează reconsiderarea tezelor sale în spațiul literaturii contemporane și ne îndeamnă să îi (re)citim operele.
Dostoievski și literatura universală
Articolul de față putea foarte bine să se intituleze și „3 motive care au dus la excluderea lui Dostoievski din Canonul Occidental al lui Bloom”. Spun asta pentru că în cele ce urmează mă voi axa pe particularitatea gândirii scriitorului rus, cel care spunea despre Rusia că va salva lumea. Nu este un secret că avea o gândire conservatoare și convingeri cel puțin xenofobe. Dar să nu uităm că a murit înainte de pogromuri, iar reținerile sale în privința evreilor nu poate fi neapărat separată de ura față de europeni în general, mai ales față de polonezi.
Stilul lui straniu, melodramatic poate să creeze o stare de disconfort cititorilor din ziua de azi. Ne este greu să îi dăm dreptate în multe privințe. Poate că nedreptatea pe care i-o facem este că îi citim opera în funcție de sensibilității și coordonatele sociale actuale. Ceea ce, din punct de vedere moral, anulează mare parte din construcțiile sale de natură socială. Pentru a înțelege și a ne obișnui cu „bizareria” operei sale este de preferat să îl citim cu un ochi diacronic.
În funcție de modul în care viziunea omului asupra moralei și a ideii de umanitate s-a schimbat de la Dostoievski până în prezent, putem să facem o selecție și deselecție a perspectivelor și tezelor relevante. Dar, pentru că vorbim despre literatură, este nevoie să înțelegem importanța operei sale din punct de vedere literar. Astfel, mai departe de faptul că, de exemplu în Crimă și pedeapsă, creează un personaj și o acțiune pornind de la propunerea nihilistă făcută de Nietzsche¹, putem urmări tehnicile literare sau modalitățile prin care ne face să simțim vina care îl apasă pe Raskolnikov.
Așadar, Raskolnikov² are convingerea, în prima parte a romanului, că pe lume există oameni ce pot face tot ce este le stă în putință să reușească în viață pentru că sunt superiori. Vedem în Crimă și pedeapsă un personaj care, în ciuda faptului că a crezut despre sine că este un om diferit, superior, ce ar putea să se ridice deasupra moralității. Ceea ce am putea traduce cu ușurință prin supraom. Care în viziunea filosofului german este noul purtător de dreptate. Cu alte cuvinte în el se află esența reînnoirii, noua valoare care vine să le înlocuiască pe cele depășite, inadecvate omului evoluat. Trebuie să își reconsidere normele morale și nu numai. Raskolnikov ne frustrează, îți creează impresia că este un om bun sau că putea să fie unul dintre cei mai buni oameni dacă… nu ar fi comis două fapte terifiante cu sânge rece. Iar toată plurivalența aceasta de împiedică să îl pui 100% în tagma unui antagonist, dar nici a unui protagonist∗.
Dostoievski – estetician și filosof
Albert Kovács³ spune despre Dostoievski că avea vocație pentru dezbaterea asupra problemelor teoretice ale artei, fapt dovedit în Scrisorile despre artă. Dostoievski spunea că tot ce consideră oamenii că este excepțional sau minunat pentru el este esența în sine a realității. Dostoievski însumează în proza lui viziunea propusă de Bahtin, care încearcă să ofere o poetică a realismului. Teoreticianul susținea că realismul trebuie să înglobeze date referitoare la societate pentru că „oamenii reali trăiesc pe pământ și în societate (…) este natural că scriitorii timpului nostru înfățișează, împreună cu oamenii și societatea”∗∗.
Ceea ce încearcă să facă romancierul este să cuprindă în paginile cărților sale omul așa cum este el. Să poată surprinde viul și misterul, niciodată tradus de el, ce caracterizează ființa umană. Iar asta poate să fie posibil doar printr-o analiză atentă, prin intermediul căreia surprinde „existența autentic umană” care pentru el „era imposibilă fără un ideal adecvat dezvoltării libere a personalității”. Iar idealul, în viziunea lui Dostoievski, se insinuează în viața omului și a societății prin intermediul frumosului.
Romancierul rus este de părere că idealul are o funcționalitate, în el se află sursa fericii umane. Idealul are capacitatea de a-l face pe om fericit∗∗∗. În viziunea lui frumosul este inerentă ființei umane, „o valoare fundamentală a omului”. Frumosul este de fapt întruchiparea vieții ideale, din punctul lui de vedere frumosul este viața așa cum trebuie să fie.
„Arta este o necesitate umană primară (…) Nevoia de frumos, ca și creația care o întruchipează, este inseparabilă de om, iar fără ea omul poate că nici n-ar mai dori să trăiască pe pământ. Omul este însetat de frumos și, găsindu-l, îl receptează, fără niciun fel de condiții, pur și simplu pentru că e frumos, i se înclină cu venerație, fără să întrebe la ce e util și ce poate să cumpere în schimbul frumosului (…) imaginea frumuseții devine imediat obiectul divinizării, fără nici un fel de condiții”. Dostoievski citat de Albert Kovács în Poetica…, p. 17.
Atingerea idealului, a frumosului, este de fapt un scop în sine al vieții omului pentru că se poate ajunge la el prin multă suferință. Frumosul este întruchiparea trăirii unei vieți normale, sănătoase. Iar asta se susține prin faptul că atitudinea omului ce și-a putut atinge idealul este una de liniște, dar asta nu durează pentru mult timp. Pentru om contează procesul, drumul către devenire: „Când omul găsește ceea ce caută, atunci viața pentru el se încetinește parcă pentru un timp, și am văzut cazuri când un om, atingându-și idealul și nemaiștiind pentru ce anume să se zbată, satisfăcut până peste cap, era cuprins brusc de tristețe” (Dostoievski citat de Kovács în op. cit., p. 19).
Dostoievski urmărește de fiecare dată crearea unor personaje verosimile. Cărora le adaugă mereu straturi de neînțeles și chiar dacă ne va fi ușor să vorbim acum despre „exagerări”, ele sunt în mare parte specifice epocii sale. Era convins de faptul că un roman nu se poate crea fără existența unor tipuri umane realiste. Pentru el acțiunea și structura cărților sale nu reprezentau decât o mică parte dintr-o operă. Important era să creeze eroul pentru că el era întregul. Important de subliniat că nu face referire la simple personaje, eroul dostoievskian este asemănător celui antic. Urmărim „oamenii simpli” puși în situații tragice, Dostoievski aduce în cărțile sale destine frânte. Toate acestea însumând condiția umană pentru că el creează oameni, iar prin demersul său ajunge la „dezvăluirea omului în om” (Dostoievski citat de Kovács în op. cit., p. 33).
Omul subteranei – un altfel de Hamlet
În cultura occidentală există anumite personaje consacrate în literatură la care, poate că orice comparatist, revine de fiecare dată când vine vorba despre condiția „noilor personaje”. Plasăm personajele masculine principale între Don Quijote și Hamlet, fără să mai ținem cont de limitele dintre genurile literare asta pentru că urmărim nucleul verosimilității sau mai bine spus autenticitatea acestora. Acest iscusit hidalgo de la Mancha nu ar mai fi fost atât de iubit și credibil dacă nu ar fi exprimat cu atât de multă concizie insuportabila indiferență a morilor de vânt – omul în luptă cu sine și cu trecere timpului.
Condiția umană include toate potențialele forme ale existenței umane. Avem deoparte visătorul, iar de cealaltă idealistul. Don Quijote care este în căutarea idealului de frumusețe și de bine, iar Hamlet este în căutarea dreptății. Cavalerul este gata oricând să se jertfească, pe când prințul așteaptă ca fiecare în parte să lupte pentru bine și pentru frumos. Optimistul iertat și iubit pentru că este inofensiv se poate răni doar pe sine, pe când aristocratul filosof vede în adâncul nostru și ne disprețuiește. Hamlet nu iubește și nici nu este iubit∗∗∗∗. Și mergem să vedem ce anume din ei se regăsește în acest om al subteranei al lui Dostoievski. Ion Ianoși este de părere că în cazul eroilor dostoievskian vom întâlni cinismul și predilecția spre analiză, ambele hamletiene. Pe când nebunia lui Don Quijote o putem regăsi la prințul Mîșkin, asta pentru că ambii păstrează spiritul ludic, avântul celui nepătat. Cu precizarea că nebunul hidalgo este înțelept în „optimismul lui ridicol”.
Idiotul lui Dostoievski a fost conceput cu imaginea în minte a cavalerului pierdut. Dostoievski pare să ne ofere o variantă estică a lui Don Quijote. Un fel de Mântuitor puternic umanizat, iar semnele sunt foarte ușor de sesizat, vedem asta încă de la bătaia cu pietre primită din partea copiilor. Iar acel modern friend zone pe care îl identificăm nu este oare de fapt aceeași alergătură cavalerească după Dulcineea? Bizareria lui nu este cumva același specific al Evului Mediu regăsit și la eroul lui Cervantes? Cu diferența că, în cazul scriitorului rus, vorbim despre specificitatea unui Ev Mediu răsăritean∗∗∗∗∗.
Sursa: greenlane.com
Turgheniev îi plasează într-o relație antagonică pe Hamlet și solarul cavaler al lui Cervantes. Pentru el prințul Danemarcei este „același Mefisto, dar Mefisto prins în cercul viu al naturii umane”. Singurul lucru care îl salvează este că atitudinea lui negaționistă este aceeași și în cazul răului. Avem un prinț a cărui determinare de plată a răului îl transformă într-o ființă aproape inumană și un bun, cald și uman cavaler. Două tipuri „considerate întruchiparea unui antagonism general-uman”. Unul este un sceptic chinuit și care vrea cu orice preț să aducă la lumină adevărul morții tatălui său, păstrând în sine povara eroul tragic grec antic, a răzbunării. Celălalt un „nebun” care vede adevărul, singurul capabil să o facă într-o lume desensibilizată, resemnată de rigorile „realității”∗∗∗∗∗∗.
Despre umanitate, vină și noua ordine a lumii
Nietzsche propune o nouă ordine, în lucrarea sa „Așa grăit-a Zarathustra” (1885) prin intermediul „profetului” său anunță un nou om, care se va ridica deasupra moralei. Romanul „Crimă și pedeapsă” (1866)urmărește un criminal care își premeditează fapta pentru că se consideră superior tuturor. Dostoievski ne arată de fapt alternativa salvării sufletului prin suferință, Raskolnikov nu este un supraom, în sensul că nu se ridică deasupra moralei, este chinuit de sentimentul de vinovăției și în cele din urmă își conștientizează deplin fapta.
Urmărim un personaj pe care nu știm cum anume să îl plasăm, de partea celor buni sau celor răi. O alegere importantă dat fiind că este vorba despre una dintre cele mai arzătoare probleme axiologice. Pentru a reprezenta cu fidelitate Supraomul, Dostoievski a oferi și altor personaje valențe ale acestuia. În Svidrigailov (îndrăgostit de Sonia), Sonia (iubita lui, fostă prostituată), Lujin (logodnicul surorii lui) și Razuminih (fost coleg de facultate al lui Raskolnikov – posibil viitor soț al Soniei) multe din caracteristicile lui, ceea ce nu face decât să sublinieze de fapt derapajele noului om. Societatea privită ca un grup de oameni va distruge întotdeauna indivizii care își permit „luxul” de a gândi și de a simți. Poate că fiecare în parte greșește față de sine și de cei apropiați tocmai pentru că greșeala ori îi va așeza în barca grupului. Ori, varianta bună propusă de scriitor, îi va face să se întoarcă la sine datorită sentimentului de vinovăție și a căinței.
Ce vedem în „Crimă și pedeapsă” este o luptă „cu stupidele prejudecăți umanitariste, a aleșilor ce dispun în voie de inertul material uman, a conducătorilor cu drepturi nelimitate și subjugând pe temeiul unui plan calculat la rece milioane de sclavi, a forței neîndurătoare căreia trebuie toți să i se supună fără să crâcnească, ideea cezarismului, ideea napoleoneană, ideea supraomului!” Ion Ianoși, Dostoievski „tragedia subteranei”…, p. 96.
La Dostoievski regăsim prin analogie întruchiparea omului puternic, răul absolut pe care îl compară cu Napoleon. Ce îl interesează este de fapt capacitatea omului cu adevărat superior de a se schimba în bine. În romanele sale regăsim „păcătoși” de tot felul, iar cei fericiți sunt cei care au remușcări pentru că doar prin suferință poți să te salvezi. Și, ca în cazul prințului Nehliudov al lui Tolstoi, oamenii din romanele lui Dostoievski odată cuprinși de sentimentul de vinovăție sau de căință se schimbă cu totul. Nehliudov devine mai bun, atent cu toți cei aflați în nevoie. Raskolnikov își va dori o viață trăită sub îndrumarea binelui și a iubirii față de semenii lui.
Puși față în față observăm că Dostoievski se opune de fapt „nihilismului propus” de Nietzsche. Dostoievski rămâne relevant în literatura universală datorită artei sale de a crea personaje complexe și de a exprima idei într-un mod foarte complex. Preia viziunea nihilistă și o face să fie vie, concretă. Nu urmărim o înșiruire seacă de idei, creează oameni care să explice mesajul său.
Opere scrise de Dostoievski: Crimă și pedeapsă, Idiotul, Sărmani și obidiți, Jucătorul, Amintiri din casa morților, Însemnări din subterană, Frații Karamazov, Demonii.
Note de subsol
¹ Despre filosofia lui Nietzsche am mai scris, acum fac referire la Supraom, am scris un articol despre toate conceptele centrale ale sistemului său filosofic poate fi accesat aici;
² Raskolnikov este un student care provine dintr-o familie modestă, rămâne fără surse financiare și este nevoit să își amaneteze multe din obiectele personale unei bătrâne cu un caracter dezagreabil. I-a hotărârea să o ucidă pentru a face rost de bani, în opinia lui gestul nu trebuie considerat o crimă pentru că el, spre deosebire de bătrână, este un om important, ar urma să facă multe fapte de binefacere, pe când bătrâna este egoistă;
³Albert Kovács, Poetica lui Dostoievski, Univers, București 1987;
∗ Personajul nu diferă cum mult de cel al lui Tolstoi din Învierea. Prințul Nehliudov, parte dintr-un juriu reunit să judece o prostituată pentru o posibilă crimă, realizează că inculpata este o fostă servitoare a familiei lui. Prințul o sedusese cu ani în urmă. Un act care a condus-o până în punctul decăderii extreme în care se afla atunci. Cuprins de remușcări încearcă să își îndrepte greșeala comisă.
∗∗ Mikhail Bahtin citat în Poetica lui Dostoievski…, p. 27;
∗∗∗ Poetica lui Dostoievski…, p. 16;
∗∗∗∗ Idei extrase din cartea lui Ion Ianoși, Dostoievski „tragedia subteranei”, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968;
∗∗∗∗∗ Idei preluate din cartea lui Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiție și actualitate, Editura Christiana, București, 2018;
∗∗∗∗∗∗ Vezi Ion Ianoși, Dostoievski „tragedia subteranei”…, pp. 8-9;
Articolul a putut fi scris cu ajutorul cărților:
- Codrescu, Răzvan, Spiritul dreptei. Între tradiție și actualitate, Editura Christiana, București, 2018
- Ianoși, Ion, Dostoievski „tragedia subteranei”, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968;
- Kovács, Albert, Poetica lui Dostoievski, Univers, București 1987.
