Aristizza Romanescu, actrița care a vrut să fie uitată

Un volum autobiografic

Lucia Sturdza-Bulandra, marea doamnă a teatrului românesc, a prefațat volumul autobiografic al Aristizzei Romanescu, „30 de ani. Amintiri.” și unul dintre paragrafe este poate cel mai frumos omagiu adus unui profesor de elevul său:

„Când am intrat în teatru, Aristizza Romanescu avea 26 de ani de carieră. Eu, o începătoare cu totul străină de viaţa actoricească. Înaintată în vîrstă, cu părul albit, mică de statură şi cu trupul îngroşat de ani şi boală… Aristizza şi-a întins aripile peste nepriceperea mea. Fiindcă pe ea o mâna geniul, în 30 de ani de carieră, a avut o activitate de necrezut prin intensitatea şi varietatea ei”.

Volumul memorialistic al Aristizzei este impresionant, prima ediție a acestuia apărând în 1904, la numai un an după ultimul rol al actriței, într-un moment în care erau încă proaspete amintirile ei, mai ales dezamăgirile și necazurile materiale. În 1960 a apărut ediția a doua, o ediție însă supusă cenzurii comuniste, cu o notă asupra ediției care ne face să zâmbim atunci când citim că marea artistă a fost supusă persecuției „cercurilor burghezo-moșierești.”

Din fericire, cenzura a păstrat introducerea semnată de autoare, una scurtă și extrem de sugestivă, o justificare a demersului de fapt, un testament lăsat pentru actorii anilor ce urmau să vină:

„Am dictat aceste aduceri-aminte, silită. Silită, pentru că intenția care m-a stăpânit, mai ales în ultimii ani ai carierei mele, era nu numai să nu las nimic în urma mea, dar chiar, pe cât s-ar putea, să împiedic și pe ceilalți de a-mi fixa numele.”

Craiova. Un început

S-a născut într-o familie de artiști, în ajunul Crăciunului din 1854. Părinții ei, Const Constantin Dimitriadi şi Paulina Stavrescu, erau actori de seamă ai teatrului din capitala Olteniei, Craiova. În anii aceia teatrul craiovean era marcat de dinastia Teodorini, de altfel nou născuta Aristizza fiind nepoată a lui Teodor și a Mariei Teodorini. Copilăria fetei înseamnă și lecții de actorie luate de la tatăl ei, studii la Școala Normală din Craiova și la Pensionul din oraș, toate acestea sub apropiata îndrumare a mătușii sale, Maria Teodorini.  La vârsta de 16 ani, în 1870, un rol de băiat este primul pe care îl joacă, într-un spectacol numit „Acum 16 ani.”.

Debutul oficial avea să vină peste doi ani, atunci când cupletistul I.D. Ionescu o va coopta în trupa lui și îi va oferi un rol. În anul ce a urmat debutului, 1873, Aristizza Romanescu urcă pe scena teatrului craiovean pentru a juca în piesele „Vicontele Letoriere”, „Smeul  nopţii”, „Crai  Nou”, sau „Baba  Hârca”. Finalul acestei stagiuni vine odată cu plecarea artistei la Iași, acolo unde debutează în „Fântâna  Blanduziei” a lui Alecsandri.

București, Iași, Paris. Consacrarea

La Iași, Aristizza abordează roluri de ingenuă spre care o destinau calitățile ei dramatice de tinerețe artistică: vestala din „Roma învinsă” de D. Parodi (tragedie tradusă în versuri de I.L. Caragiale) sau inedite și spectaculoase roluri de „travesti” în „Rabagas”, „Ludovic al XI-lea”, „Despot-Vodă”, „Noaptea furtunoasă.”

Începând cu anul 1877 joacă la Societatea Dramatică din Bucureşti, întemeiată chiar de către tatăl său. Cu concursul lui Ion Ghica, fostul director general al teatrelor, este trimisă doi ani mai târziu cu o bursă regală la Paris împreună cu viitorul ei partener, Grigore Manolescu, unde studiază arta dramatică cu profesorii Got, Delaunay şi Regnier, adevărate somietăți ale vremurilor, uimindu-şi îndrumătorii cu sensibilitatea și forța interpretării, cu dicția perfectă, ce nu mai avea nevoie de retușuri, cu puterea de muncă senzațională. Tot în această perioadă îi întâlnește la teatrul „Lyceum” din Londra pe H. Irving și Ellen Terry, iar aceștia îi oferă  modelul unei impecabile realizări artistice în  tragedia shakespeariană („Macbeth”, „Romeo și Julieta”). Peste ani, o altă interpretare magistrală o va marca pentru totdeauna: rolul din „Macbeth” al tragedienei K. Wolter jucat pe o scenă vieneză.

La Paris, Delauney consemnase după primele lui interacțiuni cu micuța actrița româncă: „Cette petite respire le theatre par tous le pores!”. Nu se referea numai la talentul evident, genetic, al Aristizzei, ci și la pasiunea fără margini a fetei pentru artă, la disponibilitatea ei enormă de efort. În 1880 se întoarce în țara natală și începe o colaborare cu Teatrul Național din București. Devine societară la București, apoi începe o colaborare și cu Naționalul din Iași. În capitală îl are partener pe Grigore Manolescu până la decesul acestuia apoi va juca alături de Nottara.

Sunt anii în care se îndrăgostește și se căsătorește cu actorul Ion Romanescu.  Aristizza Romanescu strălucește pe scenele teatrelor românești în roluri ca „Iulia” din „Ovidiu şi „Geta” din „Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri, „Zoe” din „O scrisoare pierdută” şi „Anca” din „Năpasta” de I. L. Caragiale, „Julieta” din „Romeo şi Julieta”, „Desdemona” din „Othello” de William Shakespeare, „Luiza” din „Intrigă şi iubire” de Friedrich Schiller, „Regina” din „Ruy Blas”, „Dona Sol” din „Hernani” de Victor Hugo, alături de parteneri ca Grigore Manolescu, Constantin I. Nottara sau Ştefan Iulian. Peste patru sute de personaje, comedie, dramă, tragedie, melodramă, vodeviluri. O viață de artist, cu distanța București-Iași parcursă de sute de ori, cu piese jucate și pe scenele teatrelor naționale, dar și la circul „Sidoli” sau prin grădinile vechi ale Bucureștiului romantic.

Colaborarea ei cu Constantin Notara a început, așadar, imediat după decesul primului partener de scenă, Grigore Manolescu, cu o strălucire ce va reprezenta deplina și definiva ei maturitate artistică. Cei doi vor exercita o puternică atracție asupra publicului, o adevărată fascinație. Roluri ca Titania din „Visul unei nopți de vară”, Catherine din „Femeia îndărătnică” sau Rebbeca West din „Rosmersholm” a lui Ibsen o vor face să-și trăiască în ultima parte a carierei dragostea pentru scenă.

Profesor la Conservator. Retragerea.

În 1893 devine profesor de declamație la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti și peste șapte ani, în mod inexplicabil pentru oamenii de teatru și publicul care o adula, Aristizza Romanescu își anunță retragerea, la numai 49 de ani, după 30 de ani în care a servit teatrul. Motivul care a determinat această decizie a fost imposibil de înțeles la vremea respectivă, pentru că actrița era în deplinătatea vigorii, a forței creatoare. Apropiații știau însă că este extrem de nemulțumită de condiția artiștilor în momentul în care a solicitat pensionarea. Nemulțumirea ei venea și de la indiferența socială cu care era înconjurată activitatea ei și a colegilor de breaslă. Aristizza trăia, putem spune, o adevărată dramă personală. După pensionare, primea o sumă lunară atât de mică, încât a fost nevoie să se strângă un ajutor de 100 lei pentru a putea să trăiască decent. Este motivul pentru care, dezgustată, îndeamnă tinerii români să nu urmeze sub nicio formă o carieră în domeniul artei.

Dezamăgirea era justificată, gândindu-ne că era vorba de o artistă care jucase foarte multe roluri fără a fi remunerată, în dorința de a strânge fonduri pentru diferire cauze, pentru răniți, victime ale inundațiilor, pentru Crucea Roșie, pentru diverse instituții caritabile sau pentru ajutorarea poetului național, Mihai Eminescu, în perioada în care boala începea să îl doboare. Bustul lui Bolintineanu a fost realizat, de asemenea, și cu bani strânși de la publicul plătitor de bilete la piesele jucate de Aristizza Romanescu.

Viața actriței s-a identificat cu teatrul, vocea ei caldă, minunată, ce a atras atenția profesorilor francezi în tinerețe, făcea publicul să ovaționeze minute în șir la finaluri de spectacole. O scenă la dimensiuni mai mici era și salonul ei de acasă, unde repeta, costumată și cu recuzita similară scenei de la teatru. În 1910 sprijină efortul de reclădire a teatrului craiovean și, spre bucuria publicului, interpretează pe Eliza Rareș din „Mama” lui I. Miclescu. În anul 1910 se implică în  eforturile  de  redresare  a  teatrului  craiovean,  interpretând rolul  Elizei Rareş din piesa „Mama. Un an mai târziu este distribuită în rolul unei surori de caritate în primul film istoric din istoria cinematografului românesc, „Independenţa României”. Premiera acestui film a avut loc la 1 septembrie 1912, la celebrul, pe atunci, cinema „Eforie” din Bucureşti. Din nefericire, această peliculă este piredută pentru totdeauna.

Până în 1914, anul izbucnirii Marelui Război, Aristizza Romanescu și Constantin Nottara formează de la catedra Conservatorului generații de viitori mari actori ai teatrului românesc: Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Maria Ventura, Constanţa Dimitriade. Odată cu primele rafale de armă ale războiului, se retrage la Iași, în Moldova, bolnavă. Actori din toată țara joacă pentru ea, strâng fonduri ce îi sunt atât de necesare, având în vedere că avea o pensie extrem de mică și nu putea să se susțină singură.

Iași. Sfârșitul.

Aici, la Iași, moare la 4 iunie 1918 și actrița care alături de Grigore Manolescu și Cosntantin Nottara au fost „trioul de aur” al teatrului românesc este înhumată la Cimitirul Eternitatea

An de an, atunci când Academia Română își decernează premiile, unul dintre ele poartă numele imensei actrițe, „Premiul Aristizza Romanescu pentru artele spectacolului”. În ultimii ani, printre actorii care au primit acest premiu a fost și Oana Pellea, o altă actriță cu rădăcini oltenești și atunci când a zâmbit, primind distincția, cu siguranță că un gând bun a plecat către memoria celei care a fost Aristizza Romanescu.

În deschiderea memoriilor sale, artista ne lămurește de ce, deși își dorise să se predea complet uitării, a cedat rugăminților unor apropiați și și-a scris povestea, iar justificarea acestei hotărâri este absolut impresionantă:

„Au intervenit însă câteva stăruințe, printre cari două nume mari, și am cedat. Așa că azi, când le dau în vileag, mă mângâi că vor avea un scop: pe cei atrași spre teatru de aparențe mincinoase să-i întoarcă înapoi, iar celor pe cari o vocație extraordinară i-a îndrumat deja să le spună ce-i așteaptă.”

Din nefericire, Aristizza Romanescu a strălucit înainte de secolul vitezei și nu avem înregistrări cu rolurile ei minunate. Avem însă magicele anticariate, iar unele dintre ele ascund printre rafturi testamentul ei pentru actorii ce urmau să vină: „30 de ani. Amintiri.”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1960, o carte prefațată magistral de Lucia Sturdza-Bulandra.

Recomandări autor