Monden > Divertisment > Istorie > Arta tragediei în Grecia Antică, primul pas către teatrul din zilele noastre
Istorie

Arta tragediei în Grecia Antică, primul pas către teatrul din zilele noastre

Arta tragediei în Grecia Antică, primul pas către teatrul din zilele noastre

Teatrul grecesc a luat naștere în secolul al VI-lea î.Hr. în cetatea Atena, fiind o parte foarte importantă a festivalurilor religioase, o celebrare a harurilor oamenilor care au fost dăruite de zei. Grecia Antică a oferit posterității arta tragediei, iar autori precum Eschil, Sofocle sau Euripide au perfecționat-o și iau dat o formă finită, care este apreciată chiar și în zilele noastre.

Tragedia nu își are o origine certă, căci documentele rămase sunt puține, iar trecerea timpului reprezintă o barieră masivă, care ne împiedică să aflăm cu exactitate cum a fost zămislită una dintre cele mai apreciate arte ale lumii.

Din ceea ce cunoaștem până acum, există o legătură foarte strânsă între tragedie și ritualurile dedicate lui Dionis (Dionysos pentru greci și Bachus pentru romani), zeul naturii, al vinului și al stării de extaz și fericire. Datorită acestor celebrări, Dionis a devenit mai apoi cunoscut drept zeul teatrului, euforia pe care o lăsa consumul de alcool oamenilor fiind considerată de greci o transformare a personalității, o pierdere a lucidității și a controlului emoțiilor, întocmai cum actorii ținteau să obțină atunci când urcau pe scenă.

O altă variantă a originii tragediei, în limba greacă „tragōida” este arta oratoriei, o tehnică de înfrumusețare a discursurilor marilor politicieni și folosofi ai timpurilor antice, dar și în interpretarea poemelor epice, create pentru a slăvi zeii și eroii culturii grecești.

Cum festivalurile în cadrul cărora se jucau piesele de teatru erau un eveniment important și măreț în societatea grecească, ahitecții antici și-au pus talentul la lucru și au ridicat primele teatre, construcții al căror model a fost păstrat chiar și în zilele noastre. Așa au apărut teatrele în aer liber, „theatron”, după cum le numeau grecii, o moștenire imensă pe care au lăsat-o urmașilor.

Societatea grecească aștepta cu multă încântare acest tip de manifestări artistice, mai ales că tragediile puse în scenă reprezentau episoade din mitologie, o componentă esențială a religiei lor. Primii care s-au putut bucura de aceste spectacole impresionante au fost bărbații, căci până în secolul al V-lea î.Hr doar lor le era permis să ia parte la asemenea reprezentații, însă mai apoi teatrul și-a deschis porțile pentru întreaga societate grecească.

Dacă acum suntem obișnuiți ca pe scena teatrelor să urce un număr mare de actori, fiecare interpretându-și cu mult har și dăruire propriul rol, acest lucru nu era valabil și pentru teatrul grecesc. Influența pe care ritualurile religioase au avut-o asupra acestei arte se poate observa în etapele sale incipiente, căci pe atunci era ales un singur actor care să urce pe scenă, costumat și purtând o mască, totul pentru a reuși să aducă la viață zeii sau personaje mitice pe care grecii le slăveau. Ulterior numărul actorilor de pe scenă a urcat la doi și apoi la trei, însă niciodată mai mult de atât.

Aceștia erau acompaniați de un cor format din 15 bărbați, însă rolul lor era doar să-i acompanieze pe actorii principali, căci ei nu aveau replici, ci doar cântau și dansau în jurul lor. Principala îndatorire a corului era să interpreteze componenta narativă a pieselor de teatru, care prindea apoi viață prin replicile actorilor.

Primii actori ai lumii au fost bărbați, deoarece femeilor le era strict interzis să urce pe scenă. Așa se face că și rolurile feminine au fost absente din tragediile grecești, iar mai apoi au fost interpretate tot de bărbați, care se foloseau de straie femeiești și de măști pentru a le aduce la viață.

Măștile reprezentau cea mai importantă componentă a teatrului grecesc, fiind obiecte sacre, realizate din materiale rezistente, apoi împodobite cu vopsele și pietre deosebite. Dimensiunile lor erau destul de mari, pentru a putea fi văzute cu ușurință. Expresiile pe care le reprezentau erau exagerate, reprezentând de cele mai multe ori sentimente precum dezgustul, teama și furia.

Cum numărul actorilor de pe scenă era unul redus, aceștia erau nevoiți de multe ori să interpreteze mai multe roluri în cadrul aceluiași spectacol. Purtarea măștilor era esențială, căci publicul trebuia să facă distincția între diferitele personaje de pe scenă.

Eschil – autorul considerat fondatorul Teatrului Antic Grecesc

Eschil este, fără doar și poate, unul dintre cei mai importanți autori de tragedii ai Greciei Antice, fiind considerat „părintele tragediei grecești”. Prin intermediul său, poezia tragică a devenit un gen literar foarte respectat și iubit de public, țelul său final fiind să pună bazele unei noi forme de artă: teatrul tragic.

S-a născut în anul 525 î.Hr. și a încetat din viață în anul 455 î.Hr., existența sa fiind marcată de cariera militară din timpul Războiului Persan, unde și-a servit patria în calitate de soldat. Toate aceste experiențe îi vor marca mai târziu și opera, căci a încercat să promoveze sentimente precum dăruirea și iubirea față de patrie, precum și cea față de zei. A urmărit să ofere limbajului poetic tragic multă emoție Destinul protagoniștilor săi este controlat de zei, considerați autoritatea supremă în Grecia Antică, iar personajele sale erau eroi de război, cu caractere și calități deosebite.

Eschil a lăsat moștenire posterității un număr impresionant de piese, și anume 90, însă doar 7 dintre acestea au reușit să supraviețuiască până în zilele noastre și să fie traduse pentru public. Acestea sunt: trilogia „Orestia”,„ Agamemnon”, „Choeforele”, „Eumenidele” (Eumenides), „Cei 7 contra Tebei”, „Prometeu încătușat” și „Perșii”.

Popularitatea sa este datorată numeroaselor premii pe care le-a obținut în cadrul festivalurilor religioase la care a luat parte cu creațiile sale, în total primind 13 asemenea distincții.

Sofocle

Continuator al spiritului tragic al lui Eschil, Sofocle este una dintre cele mai mărețe personalități ale Greciei Antice, atât datorită reputației sale de poet, cât și carierei sale militare și politice. S-a născut în cetatea Colonos în anul 496 î.Hr. într-o familie înstărită, așa că s-a bucurat de o copilărie fericită și o educație aleasă, care i-a deschis multe drumuri în viață.

S-a familiarizat cu muzica, arta și literatura, însă cea din urmă la atras încă de la o vârstă foarte fragedă în mod deosebit. Autori precum Homer și Eschil i-au servit drept modele, iar influența operelor acestora s-a reflectat mai târziu în creațiile sale. Dintre toate genurile literare ale culturii Antice Grecești, cel pentru care a manifestat o preferință aparte a fost tragedia, pe care mai târziu îl va inova și îl va practica cu multă plăcere.

Creația sa literară a fost marcată, la fel ca și în cazul predecesorului său, de experiențele militare pe care le-a avut. Și-a părăsit locurile natale și s-a mutat în Atena, unde a avut o carieră politică lungă și a fost foarte apreciat. Tot aici și-a început și cariera literară, care a durat mai bine de 60, autorul bucurându-se de o viață lungă și plină de reușite.

Sofocle a scris peste 120 de piese, însă multe dintre acestea s-au pierdut de-a lungul celor două milenii care ne despart de geniul său. În prezent, mai există 7 dintre tragediile sale: „Oedip Rege”, „Antigona”, „Aiax”, „Electra”, „Filoctet”, „Oedip la Colonos” și „Trahinienele”.

Euripide: ultimului autor tragic grec

Contemporan cu Socrate, Euripide este ultimul dintre cei trei mari autori de tragedii ai Greciei Antice. S-a născut în anul 480 î.Hr. și s-a stins din viață 74 de ani mai târziu, în 406 î.Hr. El și Socrate au fost foarte apropiați, fiind uniți în primul rând de ideile pe care le aveau referitoare la politică.

La vârsta maturității, după ce Socrate a fost executat datorită influenței puternice pe care o avea asupra generației tinere din Atena, Euripide a decis să plece de bunăvoie în exil în Macedonia, unde va și muri. Țara care nu cu mult timp îi aplaudase cu extaz tragediile îl acuza acum de impietate.

Este autorul de la care avem cele mai multe opere rămase, în număr de 18 scrieri, 17 dintre acestea fiind tragedii, iar ultima o dramă. Pentru el, omul a căpătat o nouă importanță în literatură, în timp ce zeii și-au pierdut din influență și putere asupra destinelor muritorilor. Prietenia cu Socrate l-a determinat să se dezvolte și pe plan filosofic, multe dintre ideile sale regăsindu-se apoi în scrierile sale literare.