„-Mâinile noastre, zise el. Sunt așa de diferite. Uită-te! Cei doi băieți se uitară în același timp. Diferența era ușor de remarcat. Deși Bruno era mic pentru vârsta lui și în mod categoric nu era gras, mâna lui părea prea sănătoasă și plină de viață. Venele nu erau vizibile pe sub piele, iar degetele nu erau mai mici decât niște rămurele. Totuși, mâna lui Shmuel spunea altă poveste. Cum de au ajuns așa? întrebă Bruno.”
John Boyne, autorul bestsellerul internațional „Băiatul cu pijamale în dungi”, este un irlandez născut în 1971, la Dublin. A câștigat de două ori Irish Book Award, iar în întreaga sa carieră a scris 15 romane pentru adulți și tineri. „Băiatul cu pijamale în dungi” pare să îi fi adus cel mai mare succes, fiind vândut în peste nouă milioane de exemplare. Povestea a început de la o imagine pe care John Boyne o avea în minte: doi băieței despărțiți de un gard. Acesta este și scena principală a poveștii de față, având două personaje principale, pe Bruno și Shmuel.
Am citit multe cărți în care este vorba despre Holocaust și toate cele întâmplate evreilor din acea perioadă. „Băiatul cu pijamale în dungi” este totuși cel mai tulburător roman de acest gen, chiar dacă este o ficțiune bazată pe evenimentele reale. Acțiunea are loc în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și vedem totul cu ochii unui copil de 9 ani, a cărui tată se află în subordinea lui Hitler. John Boyne a gândit extrem de bine personajele, acestea fiind conturate diferit, dar și realistic, încât ne poartă și pe noi mental în mijlocul acțiunii. Scrisă într-o manieră lejeră și ușor de citit, cartea ne oferă o serie de lecții de viață profunde.
„Băiatul cu pijamale în dungi”, recenzie
Bruno este un băiețel de 9 ani a cărui viață se schimbă radical în momentul în care tatăl său primește o slujbă importantă pe care nu o poate refuza. De la casa lor cu cinci etaje, aceștia se mută într-o căsuță mult mai mică, cu trei etaje, în apropierea lagărului de la Auschwitz. Micuțul nu știe prea multe despre slujba tatălui său, însă acesta era comandantul celebrului lagăr de exterminare. Totul se schimbă după această mutare. Atât Bruno cât și sora lui fac acum lecții de acasă, iar pe strada unde stau ei nu există alți copii sau alte case. Figurile umane pe care băiețelul le vede sunt oamenii din spatele gardului de sârmă ghimpată, îmbrăcați în pijamale cu dungi. Curios să exploreze împrejurimile locuinței sale, ajunge să îl întâlnească pe Shmuel, un băiețel evreu trist, care purta acele pijamale cu dungi.
Băieții sunt despărțiți mereu de un gard de sârmă ghimpată, ceea ce îi împiedică să se poată juca, însă nu să se împrietenească. Cei doi petrec zilnic timp împreună, vorbind despre multe lucruri și făcând deseori o paralelă între ceea ce se întâmplă în viața fiecăruia. Bruno se plânge de lucruri minore și de faptul că a trebuit să își părăsească casa de cinci etaje pentru cea cu trei. În plus, era obligat de către părinți să învețe istorie și geografie, materii deloc pe placul său. Shamuel îi asculta mereu suferințele amicului său și era empatic cu acesta, chiar dacă el se afla într-un lagăr și era condamnat la moarte.
Cei doi băieți au foarte multe discuții, iar Bruno realizează că tot ceea ce îi spune tatăl său despre evrei este total diferit față de poveștile spuse de Shmuel. Punând lucrurile în balanță și amintindu-și câteva proverbe ale bunicii sale, fiul de comandant își pune pijamaua cu dungi și trece gardul din sârmă ghimpată, fiind alături de prietenul său și încercând să își țină promisiunea făcută acestuia. Bruno consideră că hainele pe care le poartă Shmuel sunt pijamale, iar decizia de a locuia în lagăr îi aparține strict familiei acestuia. Finalul romanului este unul extrem de surprinzător și cu un puternic impact emoțional.
P.S: Mi-a plăcut extrem de mult modul în care cei de la Editura RAO au ales să numeroteze paginile. Numărul este împrejmuit de o sârmă ghimpată, element banal în viața de zi cu zi, însă extrem de definitoriu pentru acest roman.
