Un pardesiu fără o culoare definită, o pălărie veche și o pipă… Intrat în viața noastră în urmă cu aproape un secol, comisarul Maigret nu a mai ieșit niciodată, spre deliciul iubitorilor de romane și filme polițiste.
În spatele siluetei ghemuite a comisarului se ascunde un autor care nu a încetat niciodată să exploreze și să descrie sufletul semenilor săi, Georges Simenon (foto), cel mai citit scriitor belgian.
Născut la Liège, la 1903, într-o familie catolică modestă, Georges a renunțat la studii la vârsta de 15 ani. A obținut un loc de muncă ca jurnalist în La Gazette de Liège și a găsit timp să scrie un prim roman semnat „Georges Sim” (Au Pont des Arches, 1921). A mai scris câteva lucrări despre poliția științifică dar și despre „pericolul evreiesc”, adoptând fără remușcări linia editorială a ziarului său, naționalist și reacționar.
La Paris
După serviciul militar, a plecat să-și încerce norocul în tumultosul Paris al anilor 1920. Soția sa, pictorița Régine, cunoscută ca Tigy, l-a însoțit în această aventură care i-a permis în cele din urmă să trăiască din condeiul său. A scris aproape 1.100 de povestiri galante și 190 de romane „populare”, fără pretenții literare.
S-a alăturat grupului boem parizian La Caque. A fost o etapă a exceselor: sex, droguri și consum exagerat de alcool. Atunci s-a îndrăgostit de Josephine Baker.
În 1928, Simenon deschide ușa revistei Detective, condusă de Joseph Kessel, pentru a vinde câteva povești polițiste. Așa îl descoperă publicul pe comisarul Maigret. Pietr-le-Letton (1929) este primul roman dintr-o listă care va cuprinde 75 de titluri, printre care celebrele Le Chien jaune (1931) și L’Affaire Saint-Fiacre (1932).
Foarte repede, cinematografia a devenit interesată de aceste povești teribil de gustate de public și, în 1932, Jean Renoir ecranizează La Nuit du Carrefour. În timpul războiului, a trăit din veniturile provenite din adaptările operelor sale pe marele ecran.
După cel de-al doilea război mondial, a plecat în exil în Statele Unite, fugind de suspiciunile că colaborat cu naziștii. Trecutul nazist al fratelui său Christian și câteva articole antisemite scrise chiar de Simenon au fost semințele suspiciunii.
În 1972, a pus capăt seriei Maigret cu „Maigret și Monsieur Charles”.
„Memorii intime”
El va publica, în 1981, „Memorii intime”, după sinuciderea fiicei sale. Pe lângă faptul că a fost un scriitor prolific, el a fost dependent de sex. Cu aceste cuvinte explică Simenon dependența lui, în „Memorii intime”:
„Femeia este cea care m-a fascinat cel mai mult în viață. Mi-era foame de toate femeile pe care le-am întâlnit. De câte ori am potolit această foame cu tinere mai în vârstă decât mine, în pragul unei case sau pe o alee întunecată? (…) Am făcut socoteala odată. De la vârsta de doisprezece ani am avut zece mii de femei în pat”.
Căsătorit de trei ori, el și a doua lui soție, mama fiicei sale, au avut o relație sexuală transgresivă: mergeau împreună la bordeluri pentru a face sex cu alte femei. A treia soție a fost femeia de serviciu angajată să aibă grijă de a doua nevastă, în timpul bolii sale.
La 37 de ani a fost diagnosticat cu o problemă cardiacă foarte gravă. Simenon credea că va muri, așa că și-a scris amintirile din copilărie și tinerețe, ca fiul său Marc să știe cine a fost tatăl său. Diagnosticul a fost greșit și a trăit până la 86 de ani. Simenon a avut trei băieți și o fiică, Mary Jo, care s-a sinucis la vârsta de 25 de ani. Au existat întotdeauna zvonuri că relația dintre tată și fiică se învecina cu incestul.
„Corespondența dintre ei seamănă mai mult ca scrisori de dragoste decât un schimb de epistole între tată și fiică”, scria Patricia Highsmith. Simenon a murit la Laussane în Elveția în 1989 după ce a locuit în timpul vieții în cel puțin 33 de case.
