Monden > Divertisment > Literatură > Benjamin Fundoianu, Herța și alte priveliști – Poeme alese de Dan Coman – Paradisul terestru era în idee
Literatură

Benjamin Fundoianu, Herța și alte priveliști – Poeme alese de Dan Coman – Paradisul terestru era în idee

Benjamin Fundoianu, Herța și alte priveliști

Benjamin Fundoianu (pseud. Lui Benjamin Wexler), 14 noiembrie 1898, Iași – 2 octombrie 1944, Auschwitz (Polonia), poet și eseist, luându-și numele literar de la moșia Fundoaia (jud. Dorohoi), unde bunicul dinspre tată fusese arendaș. Studii la Liceul Național și la Facultatea de Drept a Universității din Iași. Debutul poetic în revista Valuri, Iași 1914. Debutul editorial are loc în 1918, cu o povestire de inspirație biblică, Tăgăduința lui Petru. Colaborează cu poeme și foiletoane pe teme diverse la Viața nouă, Rampa, Adevărul literar și artistic, Contimporanul, Integral, etc. O parte din eseuri vor fi adunate în volumul Imagini și cărți din Franța (1922).

Împreună cu regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula, pe care, din lipsă de mijloace materiale, sunt nevoiți să-l desființeze în 1923, anul în care Fundoianu se și expatriază. De la Paris, cu ajutorul prietenilor din țară și al lui Ion Minulescu în mod deosebit, face să apară volumul Priveliști (1930). În 1923, emigrează în Franța, unde, câteva luni mai târziu, îl va întâlni le Lev Șestov, filosoful de origine rusă a cărui gândire îl va marca pentru totdeauna. Creația poetică originală a lui Benjamin Fondane a fost adunată în volumul antologic Le mal des fantomes (1980). În martie 1944, ca urmare a unui denunț, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, și închis în lagărul de la Drancy. Câțiva prieteni obțin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportați împreună la Auschwitz. Urma Linei se pierde, iar B. Fondane va fi gazat în ziua de 2 sau 3 octombrie 1944.

Dan Coman, curatorul antologiei Herța și alte priveliști (Cartier, 2016) alege unele dintre cele mai descriptive poeme, ni-l descrie pe Benjamin Fundoianu drept un iscusit peisagist, expert al exterioarelor, al ulițelor cu „vaci”, des, cel mai des prin peisajul lui trec animale, acelea sunt numai bune de muls. Chiar are cine să le și mulgă. Se vorbește despre femei și preocupările lor, nu multe, dar de bază. Reziduuri animalice compun idilicul la Fundoianu, sunetele și urmele lor. Comuniunea omului cu animalele este aici redată în toată splendoarea și complexitatea. Fotografiile lui Vitalie Coroban atașate acestei antologii la trecerea dintre un poem și altul, în salturi, creează lectorului posibilitatea reveriei.

Antologia se împarte în trei segmente lirice: vacile de lapte, de pluș ori de cafea; Priveliști. Poeme (1917-1923); Exercițiu de franceză. Despre anotimpuri, tipuri de relief, privești, așa cum sunt și numite multe dintre poemele sale, scrie despre gospodărie și scrie ode, despre mare și dedicații, ba lui Mărior, ba lui Ion Minulescu sau alții. Poemele lui Benjamin Fundoianu prezic un punct terminus, o stare de fapt a lucrurilor domestice, sau din interiorul satului, locului în care se află. Tehnica de scriere a lui Fundoianu e cea simplă pornind de la lucrurile din exterior ca să ajungă la interioarele umane, dar nici așa nu ajunge acolo, că de fapt numai prin starea lucrurilor se poate demonstra starea omului. Felul în care omul îngrijește holdele, animalele, pomii, florile și toate cele de trebuință pare să spună ceva despre starea sufletească a omului.

Nu vreau să dau spoilere dar un citat cu poemul care m-a făcut să mă gândesc și să empatizez cu situația de viață a lui Benjamin Fundoianu, cu neștiuta sa soartă, n-avea să știe încă nimic despre trădare pe când vedea lumea într-o manieră atât de pură și lipsită de malițiozități: Nival, poemu-aesta, prietenă ți-l dărui/ picioarele norvege să-ți încălzească. Păru-i/ al tău, ca și surâsul, o mamă, un surîs/ ce-ar ferici o mare întreagă. Nu mai îs/ acum decît stăpînul oceanelor de lînă,/ regina-l poate înfrînge pe ren cu doar o mînă,/ ci sîngele, în treacăt, noianul primitiv/ îl pălmuie; vai, gheața, căreia-i sunt captiv,/ cînd vîntu-atîrnă îngeri de corzi seci, gustul sării/ îl are pielea-ți linsă de amintirea mării, -/ prietena mea, iată, prietenă, ce greu/ întinerim. Vezi brațe și ochi pierind. Ci eu/ spun să gonim vînatul pînă cînd viața cere/ după-ajutor…Tu, cîntec, abdică în tăcere, -/ de piere frumusețea, de artă piară! Uzi/ de sînge, pași, în strada cu felinare, -auzi./ Vai de vaporul care pornește-n hula oarbă.// S.O.S.! Cerul, iată, cravata-și pune, albă.”(S.O.S., p.154).

Nu numai că l-am descoperit pe Benjamin Fundoianu, pe care trebuie să mărturisesc că nici din eroare nu l-aș fi putut descoperi altfel dacă nu îmi atrăgea atenția antologia Herța și alte priveliști, dar am avut onoarea să-l descopăr și pe antologator ca fiind unul dintre cei mai vizionari. Aș fi vrut ca aceastp antologie să continue, de aceea am și tras mult de timp înainte să încep să scriu câteva rânduri desprea ea. Despre Fundoianu nu se scrie, se citește, se simte și se regretă moartea lui. Pentru moartea lui mă simt și eu puțin vinovată. Nu știu de ce. Poate că moștenim cu toții această mare vinovăție de a fi construit o istorie mondială neagră, că ne-am trădat, întemnițat și gazat poeții și esde fapt un mare păcat.

Herța și alte priveliști, aici!