Blocul Scala și „Povestea tăcută a lumilor mele”. O carte ca un strigăt de salvare

Suntem contemporani cu un război odios și deja pare că ne-am obișnuit să vizionăm scenele șocante de la televizor sau chiar de pe Facebook, pentru că anii ce-i trăim ne prezintă live ororile pe rețelele de socializare.

Și acum, ca și în cazul virusului ce a zguduit omenirea din temelii, ne adunăm în tabere de sceptici sau de oripilați. Pare că nu am învățat nimic din vechile lecții ale istoriei, din păcate și concluzia o tragem când ascultăm păreri ce justifică războaie, crime, păreri ce nu legitimează eforturile de ajutor pentru miile de refugiați ce ne trec granițele țării. Anii trec și uităm, deseori, lecțiile oferite de greșelile noastre, mergem înainte dorindu-ne doar să nu se mai întâmple, nefăcând nimic pentru a elimina cauzele.

Am citit o carte impresionantă: ,,Povestea tăcută a lumilor mele”. Raluca Poenaru a mai scris și cărțile ei se adresau copiilor, mai mari sau mai mici: seria ,,Pericol” și seria ,,Plufii” apărute la Editura Arthur, așa că prima frază din carte m-a făcut să zâmbesc. Ador cărțile pentru cei mici și personajul Mona mi-a dat impresia că voi citi aventuri simpatice. Cu cât am intrat mai adânc în lumea Monei cu atât mai stins a fost zâmbetul meu. Mona trăiește în anii 70 și ,,bucureștenii încă mai au cu ce să-și umple coșurile cu gunoi”. Mona sare într-un picior în fiecare paragraf printre dramele locuitorilor unui bloc special, blocul Scala, un bloc cu cofetărie în care nu toți copiii pot intra.

Mona trăiește în lumile acestea, neînțelegând de ce mama ei crede că originile pot fi și altfel decât sănătoase, de ce îi spune că în Republica Socialistă România nu există copii săraci când noul ei prieten, copilul femeii cu tenul negru ce se ocupă de ghena de gunoi a blocului nu a mâncat niciodată o prăjitură.

Andrei Crăciun scrie în prefața cărții:

,,Veți găsi în textul Ralucăi Poenaru multe ecouri din literatura mare și bună, personaje înduioșătoare și, îndrăznesc să scriu, de neuitat și o frază lungă și foarte frumoasă.„

De ecourile acelea nu am reușit să scap până nu am recitit, a treia zi de la prima lectură, minunata carte a Ralucăi. Am coborât cu Mona scările blocului Scala de două ori, deci, cu farfuria cu prăjitura pentru singurul copil sărac din Republica Socialistă România pe care îl descoperise, am făcut ochii mari alături de ea, încremeniți de apocalipsa unui cutremur ce îngrămădea și o cofetărie și vieți și vise.

Același Andrei Crăciun ne recomandă pe coperta patru a cărții:

,,Dacă nu știți ce s-a întâmplat cu blocul Scala din orașul București, să nu vă apucați să căutați acum pe google. Mai bine citiți cartea asta minunată, care reușește să salveze de la uitare o lume întreagă, un univers fragil, delicat, plin de tot ce poate să dea natura umană: abjecție și vise și speranțe și inocență.„

Povestea tristă a unui bloc

Nu l-am ascultat pe Crăciun și după ce am citit de două ori cartea am căutat povestea tragică a blocului și pe Google. În București s-au prăbușit în anul1977 treizeci și două de clădiri înalte, acestea transformându-se în sinistre morminte pentru 1391 de oameni. Pe lângă Scala au mai căzut Continental-Colonadelor, Dunărea, Casata și Nestor. Au murit atunci Toma Caragiu, Alexandru Bocăneț, Doina Badea, Alexandru Ivasiuc, Mihai Gafița, Eliza Petrăchescu, Filofteia Lăcătușu.

Poate dacă dictatorul Ceaușescu nu ar fi ordonat sistarea căutărilor mulți oameni ar mai fi putut fi salvați. Un documentar realizat peste ani prezintă dovezi ale faptului că ruinele Scalei ascundeau supraviețuitori. Constantin Eana, sunetist al Televiziunii Române în anii aceia, a montat microfoane pe grinzi și a înregistrat semnale din subsoluri. La fiecare sfert de oră, se opreau căutările pentru a fi auzite strigătele posibile sau eventualele semnale ale celor ce trăiau.

,,Ascultam dacă se aude ceva, vreo bătaie, ceva, că betonul rezonează”, spunea sunetistul în documentarul TVR. ,,Se auzeau zgomote acolo, până și voci se auzeau. Și voci, și bătăi.„

Nicolae Ceaușescu a cerut căștile, a auzit și a șocat apoi echipele de căutare-salvare.

,,După două ore, două ore și jumătate, a zis: gata! Deși zgomotele erau pe bandă. Iar a doua zi, era pământul pus, cu panseluțe deasupra…”.

O istorie rece a blocului Scala ar fi aceasta:

În anul 1937 apare un panou pe colțul bulevardului Brătianu cu strada C. A. Rosetti. Se anunță ridicarea blocului Agiu, denumit astfel după numele proprietarului. Un an mai târziu se inaugurează construcția, parte a noului curent art deco ce a dus la dispariția multor case vechi. Este o clădire superbă și apartamentele se vând imediat. Doar parterul este închiriat Sindicatului Artelor Frumoase.

În 1940 un cutremur 7,4 grade pe scara Richter lovește capitala, blocul Algiu supraviețuiește, dar structura de rezistență este afectată, intervențiile post-seismice sunt extrem de superficiale. Un an mai târziu se observă deja crăpături pe fațadă. Era al doilea război mondial și la intrarea în bloc sunt arborate drapelul național și însemnele puterilor Axei.

În anii 50, comuniștii scot afară Sindicatul Artelor Frumoase de la parter și apare celebra Cofetărie Scala, devenită rapid un simbol al centrului capitalei. Bucureștenii numesc și blocul simplu, ,,Scala”, Agiu devine istorie.

Anii 60 trec peste bloc, cu crăpături din ce în ce mai pronunțate. La 4 martie 1977, blocul se face una cu pământul. O grămadă de moloz mai rămâne din maiestuoasa construcție ce apărea și pe vederile comuniste.

În zilele noastre, noul bloc Scala este o clădire ca oricare alta. Din nefericire, nu există niciun semn, nici măcar o plăcuță memorială care să amintească de tragedia petrecută acolo în 1977, care zilnic să amintească de greșelile unui trecut nu chiar atât de îndepărtat.

Am vorbit cu autoarea minunatei cărți la cinci zile după lansarea acesteia, i-am spus cât de mult m-a impresionat povestea ei și ea mi-a mărturisit:

,,Am locuit în blocul acela și m-au șocat diferențele dintre oameni. Unii erau generali, alții evrei bogați, alții comuniști convinși, o doamnă șchioapă, un actor bătrân, o mahalagioaică…Dar ce mă șochează în continuare e faptul că deși în ’77 a fost un asemenea dezastru, nimeni nu face nimic. Clădirile stau să cadă și lumea ignoră. Iar poveștile oamenilor prinși sub dărâmături, oameni care au mai trăit acolo zile întregi, care strigau si urlau…”, mi-a povesti Raluca Poenaru.

Felicitări, Raluca Poenaru! Citind cartea ta, am simțit că ai scos de sub grămezile de moloz ale vechiului Scala câteva suflete, le-ai amestecat într-o călimară și ai scris cu ele povestea aceasta absolut minunată.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor