Sundial a reprezentat debutul în poezie al lui Bogdan Tiutiu, pentru care a primit premiul pentru debut oferit din partea clubului de lectură din Cluj: Nepotu` lui Thoreau. În același an a fost nominalizat și la premiul: tânărul scriitor al anului din cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Grădinile Neumarkt și alte poeme (frACTalia, 2020) reprezintă a doua carte a sa.
Expansiunea hegemoniei teoriilor eco până la teritoriul poetic al lui Bogdan Tiutiu este marcată de Grădinile Neumarkt și alte poeme, plachetă (67 de pagini), economică și ușor de parcurs, ca o introducere versificată în poezia eco. Sigur că se referă la marca de bere Neumarkt, în jurul căreia se întâmplă reflecții budiste, upanișadice, profunde curățări ale spiritului în transă și ritualuri șamanice. Peisajul rural predomină „munții Apuseni”, „Malul Arieșului”, „Tisa”, „Valea Vaserului” în defavoarea „blocurilor comuniste” și demontează simțul materialității, marxismul, capitalul: „dar și pentru că nu îți puteam oferi/ acel SkyHawk de 10X42”(p.14)
Incantații și haiku-uri bio regenerează atmosfera unde toate legăturile sunt pentru armonizare, componentele naturii concretizează emoțiile. Se așteaptă de la acest soi de naturalism foarte mult, chiar absolutul, împlinirea trupească, sufletească și psihică. Devotamentul față de energii suprapune mecanic diverse jurăminte către copaci, niciun lamento, numai comunicare în inima naturii, a pădurilor, iar iubirea se cântă ritmat și pasional cu dragostea omului primordial: „dar când tu vrei să pleci de la mine/ pentru ochii mei ești toate// primește cea mai adâncă/ înțelepciune a Upanișadelor: cel care vede, nu cunoște moartea/ eu te văd” (p. 39)
Care e treaba cu Neumarkt? O marcă însoțitoare, ambalată bine în pet. O licoare care ajută trecerii pionierului colinelor, dar care declanșează reflecții spontane asupra viciului oamenilor simpli; „la umbra prunului, un sătean/ îmi arată drumul/ cu o sticlă de Neumarkt” (p. 49). Acel „Tu” universal înregistrează evidența unei ființe supraomenești în numele căreia se sacrifică totul, se speră totul, se dorește totul, se manifestă toată recunoștința: „Nu îmi doresc decât o viață mentală/ concentrată intens asupra Ta.”; „O viață dedicată Ție”; „Tu mă faci realizabil”; „Dacă eu nu sunt decât un vis in vieți trecute/ Tu ești realitatea mea”; „Fie ca niciun val mental/ să nu mă îndepărteze de Tine” (pp.37-38).
De remarcat că volumul de față indică anumite pasaje extrase din învățăturile luminate, de aceea dincolo de lirică putem să credem că ne-ar interesa ca un soi de ghid spiritual optimizat și concentrat în exact acele cuvinte care ne-ar putea folosi să reflectăm la adevăratul sens al vieții și al decorului care ne înconjoară. Conexiunea omului cu natura presupune o întoarcere la origini, aici. O revedere a locurilor străbătute, drumuri inițiatice, de formare, exclusiviste, grele, dar care repun în funcțiune în chip curativ spiritul uman. O carte care amintește bine de Biocharia. Ritual ecolatru (Mihok Tamaș, frACTalia, 2020) și care pare să fie de fapt o dovadă de îngemănare a acestor două cărți – piese de lego importante în construcția de domeniu high-tech a aplicabilității teoriilor eco în poezia românească și a felului în care eco s-a înțeles, dar care, iată, dictează un nou stil de viață de la Greta Thunberg care a cerut politici de protecție a ecosistemului și a tuturor plantelor, o ordine în marea dezordine a deșeurilor cauzate de practici nesănătoase cu care omul modern s-a obișnuit: „o furnică/ duce-n spate/ gumă orbit” (p.63)
Discurs minimalist, cu un limbaj pe alocuri înghețat în tehnică (să petreacă firul eco în jurul tuturor verbelor), nu atrofiază poeticitatea de aici, ba dimpotrivă, enunță o adevărată glorificare a unui adevăr care nu se mai poate afla de acum încolo decât în ceea ce nu e un artefact, ci mai ales se arată în ceea ce a fost creat de Univers, dinaintea omului. Citesc cartea lui Bogdan Tiutiu, Grădinile Neumarkt și alte poeme ca pe un răspuns al omului urban, care s-a întors înspre obârșii și de acolo ne scrie anume descoperiri interioare sau exterioare. Că ne referim la omul spiritualizat, sătul de gălăgie și dornic de pustietate. Căci numai în pustiu se pot limpezi gândurile cu adevărat.
Fin observator al detaliilor naturale se identifică lesne cu unduirea apelor, sau cu alte mișcări din natură pe care și le integrează în dicție. Tonifiant și curajos un astfel de experiment, dar dacă face parte din sfera posthumanism-ului mă întreb, poate deveni un reper, câtă ostilitate va întâmpina din partea umaniștilor obișnuiți cu poemele confesive care ocupă spații mari, care spun povești, nu sugestii, dezbat, nu ermetizează. Pare o cale simplă de eschivă poetică și o posibilă fugă de cenzură și eșec. O mișcare inteligentă. Dacă va rămâne ceva din poezia ecologică mi-ar plăcea să spun că această carte va rămâne în detrimentul altora pe care le-am mai citit, aceasta se autenticizează prin sine însăși, una este poetul cu habitatul său natural. E patologic un reper. Nici nu știu dacă va putea să schimbe cineva vreodată asta. Ca și cum ar fi empatizat total cu natura și ar fi acoperit-o cu toată compasiunea. Nimic rău, nimic nociv aici, nimic toxic din creierul uman care scrie aceste poeme, nimic din care să rezulte că această comuniune se întâmplă la necesitatea salvării ființei umane, nici vorbă. Este un tribut adus naturii. O declarație de dragoste în vogă.
Grădinile Neumarkt și alte poeme, aici!
