Home > Cultură > Literatură > Camelia Iuliana Radu, Jucam Lenin – casnica obișnuință de a visa
Literatură

Camelia Iuliana Radu, Jucam Lenin – casnica obișnuință de a visa

Camelia Iuliana Radu, Jucam Lenin - casnica obișnuință de a visa

Camelia Iuliana Radu, Jucam Lenin, Editura Paralela 45, colecția Qpoem, 2016 este o plachetă de versuri care scot la suprafață modelul de viață comunist, cu tot cu cozile infernale pentru orice aliment, chinuitoarea viață a limitelor sociale și familiale, reia o temă deja străbătută din mai multe unghiuri. Dar la Camelia biografia face diferența.

Comunismul se infiltrează ca un virus în această carte, că trebuie mărturisit, este o perioadă a fricilor, a angoaselor, a cutremurelor personale, a relațiilor eșuate, o alarmantă stare de de personalizare și discomfort. Nu se regăsește autoarea în acele vremuri, chiar dacă încearcă să se adapteze, este o rebelă și revoltată a societății. Dar o elevă silitoare, acumulând note bune, oferind raport acasă după orele de școală (nu că ar fi interesat pe cineva în mod special), dar raportul era mai degrabă o obișnuință și o metodă de precauție că fata nu săvârșește niciun gest necugetat. Investițiile se discutau îndelung și doar dacă meritau erau acceptate: „te-ai născut când nu trebuia nu știu ce ai să te faci ” (ura ura ura în cor, p.24).

Învățăturile uniformizatoare, cele menită să aducă toți cetățenii la același nivel se repetau zilnic de către profesori cu ordine foarte clare: „toți copiii ruși au un singur tată/ și mai multe mame?/ taci!păi de ce? așa ne-a zis la școală/ îți explic eu acasă/ totuși, acasă nu mi-a zis nimic/ mama a mers la vecina și roșie ca racul/ a plans/ îl vor da afară pe tata de la serviciu” (tatăl nostru, p. 25) despre Dumnezeu și tatăl suprem, despre tatăl ca lider de popor se transmiteau informații pe care elevii trebuiau să le rețină și să nu le distorsioneze, să memorize exact cee ace li se spunea. A fost o perioadă cruntă, așa cum vedem în cartea Cameliei când intelectualii erau izgoniți, exilați sau aruncați în închisori unde erau torturați și cu mult mai respectați începeau să devină țăranii și muncitorii simpli care nu aveau capacitatea de a schimba ceva din ceea ce se întâmpla la nivel înalt din punct de vedere legislativ: „scriitorii începuseră să se bată/ unii sufereau închiși/ alții jucau teatru într-o schizofrenie de zile mari/ și crize de zile mici// s-a ajuns la concluzia că singurii oameni curați/ întregi la cap și necontaminați/ erau muncitorii aduși de la sate/ ei munceau nu gândeau intuiția le mergea strună.” (cântarea României, p.36)

La trei decenii distanță de la căderea Comunismului nu credeam că cineva arm ai putea deschide un poem cu numele Nicolae Ceaușescu, dar se poate, probabil că unele dispoziții nu se șterg niciodată din memoriem și unele frici nu pot fi annihilate de ulterioarele regimuri, este un poem pamflet, dar care nu are niciun efect de pamplet astăzi după toată suferința produsă de acest regim celor care au prins conducerea lui Ceaușescu, dar e bine să remaintim faptele istorice în oricare manieră, asta pentru ca cele mai odioase dintre ele să nu mai fie reproduse. Dacă atmosfera comunistă descrisă în carte de Camelia arată că în general personajele sale nu se puteau exprima, adoptau ipocrizia sau se mulau după standardelor societății, nu discutau subiecte deranjante, nu se exteriorizau decât cu o doză foarte mare de precauție celorlalți, ca nu cumva spusele lor să aibă repercursiuni asupra lor.

Jucăm Lenin este o carte despre libertate, despre capacitatea de a te mișca în societate fără de ghidaj, a te strecura, a asimila ceea ce îți dorești să asimilezi, este un monumente de dare de seamă cu privire la ceea ce simte un om care a trecut prin perioada constrângerilor, a minciunilor, a violenței, a furiei cumulate și care se răsfrânge asupra copiilor din acea perioadă, bătaia este valabilă, foamea este valabilă, înrunericul, acestea fac normalitatea zilelor și a nopților, se salvează doar cei mai puternici din acea situație. Se ajunge la un anume nivel de sațietate, de incapacitate de a mai îndura: „vorba mea s-a născut în foame/ degetele s-au născut în foame/ ochii în foame/ foamea din foame” (vreau nu vreau, p.66)

Așa cum se închide cartea cu poemul dintr-un lagăr nu poți ieși, taie orice urmă de speranță că din moment ce o minte a fost reeducate, aceasta nu mai poate crede în nimic altceva decât ce a fost deja setată, că limitarea psihică și spiritual rămâne chiar și după ieșirea din lagăr. Definește un adevăr universal valabil, puțini sunt aceea care supuși traumelor să nu producă la rândul lor trauma la infinit, trauma de același tip, îngrădiri de același tip, torture de același tip generațiilor care descind din trupul și sângele lor, este de fapt o doctrină și ca orice doctrină se instalează în conștiință și dictează fără filtru ulterior un stil de viață. Adepții cred orbește, urmează lipsa de compasiune, lipsa de solidaritate, lipsa de generozitate, astfel că un soi de neocomunist, așa cum ne dă de înțeles autoare a continua să existe și astăzi, cel puțin aici în lirica sa vocea lirică își recunoște blocajul și și-l asumă.

Cartea Jucam Lenin se poate comanda aici!

Citeste si