Cartea de debut a lui Marion Bold, # este publicată în anul 2019 de Editura Charmides și marchează debutul absolut al acestei poete. Cartea se împarte simplu în trei părți notate cu cifre romane: I, II, III. Primul poem ce deschide volumul de poeme Caii nebuni este un fel de Aulularia lui Plaut, – stilul teatral preluat și adaptat poeziei – imixtiune care nu încântă neapărat, mai ales că nu toată cartea e scrisă astfel, un stil pe care l-au consacrat poeții, și mai ales poetele, dar care, în sfârșit l-am reperat atât de des în poezia ultimului deceniu încât, am putea spune că ar trebui să-i căutăm o etichetă onorabilă acestui hibrid lirico-teatral. Ars poetica este definită încă din primele versuri ale cărții, secretomanie, dar dozată, după cum ne e dat să vedem, autoarea lasă descoperit tot atât cât și acoperă:
„Acest cânt este un monument ecvestru cu un moment de/ reculegere silvestru în lumea tuturor cailor abătuți ai/ lumii mele (…) deci le depun o jerbă doar și le compun un recviem suburban ca un poem anonim de poet pseudonim despotcovit și deshămat în bocet rezumat într-o sută de cuvinte să nu fie uitat încet” (Caii nebuni, p.9).
Găsim jocuri de cuvinte, cum bine specifică Al. Cistelecan în Cuvâtul înainte, Marion reformulează cântecelul copilăriei Podul de piatră:
„La podul de piatră seacă (…)/un pod și mai trainic se dărâma/ (…) /vom face altul pe hartă (…)/ pe dunăre-n jos/ dar mult mai frumos” (Caii nebuni, p. 17).
Prieteniile eșuate, copilăria nefericită cu părinți toxici, sărăcia, instabilitatea familială, nunta ca obligație femeiască, sunt teme pe care Marion Bold le preferă:
„Mamă grea și tată beat…?” (Casă, p.70); „Vă spun adevărul tot/ Începutul poate trece neobservat/ Dar parcă nu e suav/ Ca primul sărut/ (…) Ce secretă ritualuri ale nunții (…)” (O singură dată – rap, p. 40); „Zâmbește/ Nu ca săracii de la cercul de electronică” (Fotografia, p. 35) „au dezbrăcat sfâșiat gol și l-au mânat biciuit cu setea lui/ de chinuit (…) L-au țintuit de un salcâm ruginit și l-au învelit cu tulpini/ de trandafiri sălbatici” (Caii nebuni, p. 14)
#, însumează un estetism greu de egalat și o diversitate a poemelor halucinantă, produce un fel de orbire și entuziasm în rândul lectorilor, pentru că arar ne e dat să vedem astfel de abilități la un debut, unul dintre poeme e scris într-o limbă inventată (iar un joc copilăresc), dar mai curând se simte influența Ninei Cassian, cu a sa limbă spargă construind astfel un univers al confesivului tăinuit:
„Sprejur, paranoimie/ (…)Necropornolă/ Binăruință…/ Fii femeil! Matrimoral/ Ortodospie/ Porcăință/ Gângravă/ Mărturnător temnitenciar/ Umanistar dar paratrăznic/ Fiu britang, expaț/ Latruină (…) (TRANSVORT, p. 64). Poemul prezentat ca un cuvânt cu mai multe definiții, ca un poem, să zicem așa paradoxal, extras din dex este un alt tip de discurs liric pe care poeta îl abordează, o altă modalitate de a liriciza cu care Marion Bold e familiarizată: „1. Substantiv feminin provenit din contopirea naivă/ dintre bucurie și tinerețe. 2. Uneori stare difuză a/ locuitorilor capitalei României de a se bucura ca/ proasta-n târg, inadecvat, ca atunci când își întâmpină/ ocupanții cu pâine și sare, sau eliberatorii cu otravă.” (Bucurețe, p.63)
E nevoie de simț liric și viziune regizorală autentică și rafinată pentru a crea, așa cum spune Marion Bold un astfel de „monument”, pentru că de data asta reușește să dea lovitura prin construcții feministe, aproape insesizabile, propuse în glumă cadențat scoțând în evidență geniile masculine ale lumii (s-a asigurat că publicul masculin nu se va simți lezat, ci dimpotrivă, va trece ca June din The Handmaid’s Tale pe sub ochii lor, care brusc se vor simți favorizați ca parte a genului masculin, o capcană ideologică sclipitoare):
„Răpirea din serai în fugă de cai/ Și cinaceadetaină de Leonardo corectat/ Să aibă culorile mai vii ca preacurata/ Marylin corectată politic în patru ipostaze/ Își scoate limba Einstein la asemenea faze// Și până la urmă carpeta mea poate-i doar o batistă/ Cusută cu perle de cultură, perle oarbe (…)” (Covorul de mărgele pp.54-55).
Cântecul-poem e ca ascunderea după deget, o deturnare a atenției pe cântec nu pe sens, dar unde tocmai sensul primează:
„Cântă-ncet nu mai urla,/Murmură abia/ Refrenul cu leru-i ler/ Nu te teme, fii pătruns!/ (De costumul popular…)/ Cântă-ncet și trist, de dor, dar mai ușor/ Mai încet!!!(…)Joacă iute/ Sau molcom/ Dar joacă! Așa! Nu boci! Bocește-acum! Bocește mai autentic!”(Țărane, șezi în paradigma ta!, p.73).
Poemul ca muncă de cercetare, sau despre munca de cercetare, propune o analogie cu maeștrii atotștiutori, de asemenea, în general de gen masculin, centrând tonul pe unul dintre cei mai mediatizați oameni de știință din secolul 21:
„Studiu introductiv:/ În funcție de starea de agregare// Dacă vorbim despre apă (ca pe apă)/ Avem ritualuri de curățare/ Prin ducere -schiu, topire dezghețată, ningere, ploaie/ Pe dinăuntru – Maria Spring, Narcis, Veneră, et caetera.(…)//Dacă vorbim de aer (cum de altfel facem tot mereu)/ Avem ritualuri de aerare, adică respirăm//Dacă vorbim de lemn (ironic dar solemn)/ Avem ritualuri lemnoase foarte superstițioase(…)// Dacă vorbim de piatră (cu pietre-n gură)/ Avem lapidări cu ritualuri colective masive(…)// Dacă vorbim de metale (comune sau rare)(…)//Dacă vorbim despre foc (cu foc sau latent)/ Evident vorbim despre Phoenix//Dacă vorbim despre Tot (ca Hawking) (…)” (Am o idee, pp.75-76) și apoi continuă cu critica poetică peste omul de știință al „Totului”, spre deliciul cititorului ca spectacol, așa aflăm că nu e o carte pe care să o iei ca atare filă cu filă, că trebuie să fii lector avizat să stăpânești manevre și întoarceri în pagini și lectură, Marion Bold, a scris una dintre acele cărți care confirmă inteligența femeii contestată secole de-a rândul, este prototipul poetei curajoase (oricare dintre noi și o voce pentru mulțime): Mă-ngrijorez poetic puțin/ De Hawking/ (…)Dar bine, domnule astrofizician,/Autor al poeziei-teoriei despre tot/ Everything Hawking, nu mai pot!//(…) Te înțeleg, ești cam frustrat/ De Cosmos, în general…/Te înțeleg, e normal.//Uite îți închin o cantată: Oda Totului”( Civilizația subselenară, pp. 47-48).
Marion Bold, această Carlaʹs Dreams a poeziei românești, se furișează ca să-și pună amprenta cu lirica ei și înscrie Târgu Mureșul pe harta celor mai bune debuturi din 2019. Sunt sigură, cu sau fără darea în vileag, cartea aceasta are toate motivele să intre în atenția tuturor festivalurilor naționale de poezie și să fie luată în calcul pentru premiile de debut.
Pentru feministe cu siguranță este o nouă revelație, chiar și atunci când revelația nu e nouă deloc, dar o nouă identitate e întotdeauna un nou început. Marion Bold, și # formează împreună un proiect reușit girat de una dintre cele mai puternice voci ale criticii literare, și n-avea cum să fie altfel, (îți dă de gândit dacă vezi că Al. Cistelecan scrie aproximativ două pagini întru recomandarea unui debut, e clar că nu e un debut întâmplător, nu e oricine).
Idealul la debut ar trebui să arate ca #, (ce mai titlu ermetizat!). Cine se va preta și cine va rămâne distant, asta nu o știm. Rămân însă multe întrebări: ce ne facem dacă ne trezim cu o o nouă clasă de poeți care semnează sub pseudonim, dar rămân nevăzuți? Cu alte cuvinte, ce ne facem cu noile identități cu care nu vom putea schimba opinii și pe care nu le vom putea premia în absență? Vom lua de pe rafturi cărți de poeme feministe ale unor autoare pe care poate nu le vom cunoaște niciodată? Rețelele de pseudonime ne vor fi de ajuns?
