Home > Cultură > Celebrități > Cazul „Eichmann la Ierusalim” – context pentru un discurs asupra alienării umane în viziunea Hannei Arendt
Celebrități Cultură Istorie

Cazul „Eichmann la Ierusalim” – context pentru un discurs asupra alienării umane în viziunea Hannei Arendt

Cazul „Eichmann la Ierusalim” - context pentru un discurs asupra alienării umane în viziunea Hannei Arendt

Secolul trecut este unul al „arderii etapelor”, omenirea a avut parte de schimbări bruște de atitudine, de convingeri politice, religioase sau ideologice care au ars puternic, cu o pasiune nemaiîntâlnită până atunci, dar care, într-adevăr, s-au stins repede. Fapt ce nu înseamnă că nu au lăsat urme adânci. Viteza de reorganizare a societății/ societăților a marcat decisiv evoluția gândirii și a modului în care s-au impus mai apoi diferite forme de conducere. Cu toate acestea, consider că cel mai important aspect pe care trebuie să îl avem în vedere este modul în care a fost afectată umanitatea, încă mai este (va fi întotdeauna de fapt) și dacă această influență face relevantă sondarea după cauzele și convingerile care au dus la cele două războaie mondiale și la evenimentele nefericite conexe lor.

Suntem îndreptățiți să spunem că secolul XX a fost în mod special „vinovat” de alienarea umană. Cazul judecării lui Adolf Eichmann (n. 1906 – d. 1962, locotenent-colonel al SS), Șeful Biroului Evreiesc al Gestapo-ului (Geheime Staatspolizei, Poliția Secretă a Statului) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, însărcinat cu implementarea Endlösung (Soluția finală) – care a dus la exterminarea a 6 milioane de evrei între anii 1940-1945, în Ierusalim (condamnat la moarte în contumacie ca mare criminal de război în procesele de la Nürnberg). Sfârșitul lui Adolf Eichmann nu este unul singular în cazul celor identificați drept criminali de război, atipică este doar modalitatea prin care a fost judecat și în cele din urmă condamnat la moarte, fiind singurul militar nazist judecat în Ierusalim, iar execuția lui este singura din toată istoria Israelului.

Cazul „Eichmann la Ierusalim” - context pentru un discurs asupra alienării umane în viziunea Hannei Arendt

Circumstanțele capturării sale și a judecării diferă de cele a marii majoritte a militarilor SS, Eichmann scapă de Procesul naziștilor de la Nürnberg și prin sprijinul oferit de o mânăstire franciscană din Roma și al organizației clandestine die Spinne (păianjenul), lui Eichmann îi este facilitată plecarea în Argentina, prin fabricarea unei noi identități, ca refugiat din „democrațiile populare” ale Europei de Est.  O perioadă, fiind urmărit de Simon Wiesenthal, supraviețuitor al lagărului Mauthausen, a cărei campanie de căutare a lui Eichmann este alimentată de convingerea că el este vinovat în cea mai mare măsură de Soluția Finală, scopul lui principal era de a-l aduce pe Eichmann la Ierusalim.

Contextul prinderii și a judecării sale are la bază și faptul că în Procesul de la Nürnberg problema evreiască nu fusese tratată și nici el nu se afla printre acuzații judecați. Așa cum se precizează și în cartea scrisă de Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalității răului.

„Credea oare cu adevărat dl. Hausner că Procesul de la Nürnberg ar fi acordat o atenţie sporită sorţii evreilor dacă Eichmann s-ar fi aflat atunci pe banca acuzaţilor? Greu de presupus. Ca majoritatea celor din Israel, el nu credea ca numai un tribunal evreiesc le putea face dreptate evreilor şi că era de datoria evreilor să-şi judece duşmanii. De aici şi ostilitatea practic unanimă a celor din Israel faţă de simpla menţionare a unui tribunal internaţional care l-ar fi condamnat pe Eichmann nu pentru crimele „împotriva poporului evreu”, ci pentru crime împotriva umanităţii aplicate unor reprezentanţi ai poporului evreu”. Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalității răului, trad. Mariana Neț, ALL, București, 1997, p. 12

Cazul „Eichmann la Ierusalim” - context pentru un discurs asupra alienării umane în viziunea Hannei Arendt

Procesul lui Eichmann, unul al revendicărilor

Hannah Arendt deschide lucrarea sa cu prezentarea atmosferei procesului în care este judecat Eichmann, numindu-l proces-spectacol, al cărui prim personaj este inculpatul însuși, printr-o comparație cu un spectacol de teatru spune că atitudinea și parcursul celui judecat se răsfrâng asupra tuturor celor din jur. Mai apoi explică atitudinea acuzării și pe cea a apărării, unde, printr-un obiectivism specific Hannei Arendt, identifică lipsa de implicare a apărării în ce privește capetele de acuzație, sfătuindu-l  pe inculpat să pledeze nevinovat, și pregătirea minuțioasă a acuzării.

„De la bun început, nu există nicio umbră de îndoială că judecătorul Landau este acela care dă tonul şi că face tot posibilul pentru a evita ca acest proces să devină un spectacol, sub influenţa histrionismului procurorului. (…) Cu siguranţă, acest tribunal nu este un loc nepotrivit pentru procesul-spectacol la care se gândise prim-ministrul Israelului, David Ben Gurion, atunci când hotărâse ca Eichmann să fie răpit din Argentina şi să fie adus la Tribunalul Districtual din Ierusalim pentru procesul care îi era intentat pentru rolul jucat în cadrul Soluţiei Finale a chestiunii evreieşti”. Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalității răului, pp. 10-11

Dar cel mai mult se concentrează pe justificarea deciziei ca Eichmann să fie judecat într-un tribunal evreiesc în Israel, pentru care identifică mai multe motive care au stat la baza deciziei. În principal se concentrează pe faptul că problema antisemitismului și a crimelor făcute împotriva poporului evreu nu au fost deloc dezbătute la Nürnberg, iar prin acest proces se putea face dreptate, se putea ajunge la mai mulți vinovați ai genocidului.

Eichmann trebuia adus în fața unui tribunal în al cărei țări pedeapsa cu moartea nu fusese abolită. Cazul lui este de fapt unul reprezentativ, majoritatea militarilor naziști care au contribuit la amploarea antisemitismului și la luarea de decizii din cele mai dure, reușiseră să ia alte identități și chiar să obțină anumite funcții publice. Prin intermediul procesului său se dorea o revendicare a dreptății și a demnității umane.

„Aveau să urmărească un spectacol la fel de senzaţional ca Procesul de la Nürnberg, numai că de această dată „în centrul atenţiei avea să se afle tragedia evreimii ca naţiune”. Căci, „dacă îl vom acuza pe Eichmann şi de crimele comise împotriva ne-evreilor, […] aceasta” nu este pentru că el chiar le-ar fi comis ci, în mod surprinzător, pentru ca noi nu facem nicio distincţie etnică”. Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalității răului, p. 12

Eichmann a pledat ca „nevinovat, în sensul acuzației aduse”, o atitudine și o declarație ce aduc foarte mult cu virgula care poate fi pusă foarte ușor strategic, în funcție de scop. Pentru că pe tot parcursul procesului a susținut că el nu a făcut ceva anume împotriva evreilor sau a ne-evreilor, atitudinea lui cumulată cu declarația în care precizează că este mai degrabă un idealist, sunt menite să pună în dificultate logica acuzării. Pentru că, așa cum spune Hannah Arendt, considerând că este în deplinătatea facultăților sale mintale, era conștient de toate crimele care se săvârșeau și asta nu îl poate exonera, în același timp considerând că este o excepție, fiind printre puținii care a abordat un comportament atât de straniu, am contesta întrega politică și toate deciziile antisemite.

„Atitudinea personală a lui Eichmann era cu totul diferită. În primul rând, acuzaţia de crimă era falsă: „Nu am avut nimic de a face cu uciderea evreilor. Nu am omorât niciodată vreun evreu, sau vreun ne-evreu, căci nu am ucis niciodată vreo fiinţă omenească. Niciodată nu am dat ordinul ca un evreu sau un ne-evreu să fie omorât; pur şi simplu nu am făcut-o”, sau, aşa cum avea să aprecieze el ulterior această afirmaţie, „S-a întâmplat […] să nu fiu nevoit s-o fac niciodată” – căci nu a lăsat nicio umbră de îndoială asupra faptului că şi-ar fi ucis şi propriul tată dacă i s-ar fi ordonat acest lucru”. Hannah Arendt, p. 30

Din punctul meu de vedere problema este foarte bine tranșată de Arendt în capitolele II și III, Acuzatul și Un expert în problema evreiască, capitole în care este dezbătută arbitraritatea modului în care Eichmann ajunge să fie unul dintre experții „Soluției finale”. Iar faptul că îi prezintă parcursul, umanizându-l practic, nu face nimic altceva decât să replaseze dezbaterea asupra acestei probleme a lui Eichmann, ca unul dintre cei mai mari asupritori ai poporului evreu, în limitele realității, coborând din spectrul acela al unui conflict de idei, în care se pusese la adăpost, și din care, așa cum am înțeles din carte, nu a ieșit niciodată pe parcursul întregului proces.

Cazul „Eichmann la Ierusalim” - context pentru un discurs asupra alienării umane în viziunea Hannei Arendt

Iar umanizarea lui este de fapt un act prin care se face apel la rațiune, pentru că să spui că un „monstru” („După părerea lui Halevi, Kastner își «vânduse sufletul diavolului» Acum, când în boxa acuzaților se afla însuși diavolul, acesta s-a dovedit a fi un idealist” citat din carte) este vinovat de crimele împotriva umanității, faci ca un asemenea episod să fie considerat singular. Ori nu ăsta era scopul procesului, scopul era de a face un alt pas spre combaterea antisemitismului în sine și pe instituirea unor valori firești, în care criteriul rasial sau etnic să nu fie considerat relevant în stabilirea valorii umane, a demnității omului în sine. Dreptul la viață nu ar trebui condiționat de niciun criteriu inerent omului (rasă, orientare sexuală etc.). Să spui că toate crimele de război au fost înfăptuite de „neoameni” e ca și cum ai trece cu vederea că omul prin mai multe erori de judecată este capabilă de cele mai mari orori ale lumii.

Principalul obiectiv să asculți de superiori

Eichmann, așa cum a reieșit din jurnalele sale și nu numai, nu a fost un adolescent model, tatăl lui îl retrăsese din liceu pentru că nu a excelat deloc ca elev. Adolescența lui a fost marcată de eșecuri, așa cum nici în primii ani de tinerețe nu a reușit să își construiască oricum un drum în carieră, faptul că a candidat pentru un post în S.D., unul dintre aparatele S.S.- ului, al cărui scop era spionatul membrilor de partid, a fost o mare confuzie între Serviciul de Securitate al Reichsführerului SS cu Serviciul de Securitate al Reichului.

După doi ani de urmărit activitatea Francmasoneriei se mută la departamentul care tratează „problema evreiască”, practic pentru el era o avansare în domeniul său de activitate și nu neapărat o decizie care să fi fost bazată neapărat pe convingeri antisemite puternice sau cel puțin cultivate.

Eichmann depusese eforturi să își câștige gradele în cadrul Reichului, vine de la sine că în cazul oricărui om de carieră,  trebuie să se spună ordinelor primite de la superiorii lui. Așa cum a spus și el, atât timp cât acțiunile care i se cereau nu presupuneau sau nu implicau vătămare unor oameni, nu cerea să se facă asta. Urmând cumva afirmația lui Goebbels din 1943: „Vom intra în istorie ca cei mai mari oameni de stat ai tuturor timpurilor sau ca cei mai mari criminali ai istoriei.” Eichmann, ca toți ceilalți nu făcea nimic decât să aplice ceea ce a spus în 1943 Theodor Maunz, anume că „Ordinul Führerului este centrul absolut al actualei ordini legale”. De aici și lipsa relevanței întrebărilor acuzării cu privire la lipsa lui de empatie față de evrei sau ne-evrei.

Poziția pe care a luat-o Eichmann de-a lungul procesului a fost una defensivă, nu a recunoscut niciodată că a fost vinovat de uciderea cel puțin a unui singur evreu, ba chiar nici a unui om pe durata întregului război. Lipsa lui de cooperare și oferirea de explicații pentru fiecare acuzare în parte au culminat cu susținerea nestrămutată cu faptul că nu a ucis pe nimeni. Fapt ce i-a determinat pe cei din partea acuzării să încerce să demonstreze că a ucis cel puțin un evreu cândva în tinerețea lui.

„Nu am avut nimic de a face cu uciderea evreilor. Nu am omorât niciodată vreun evreu, sau vreun ne-evreu, căci nu am ucis niciodată vreo fiinţă omenească. Niciodată nu am dat ordinul ca un evreu sau un ne-evreu să fie omorât; pur şi simplu nu am făcut-o”, sau, aşa cum avea să aprecieze el ulterior această afirmaţie, „S-a întâmplat […] să nu fiu nevoit s-o fac niciodată”. Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalității răului, p. 29

Adoptând mai apoi poziția celui care a fost maculat indirect prin alierea cu persoane care au fost cu adevărat responsabile de genocidul nazist. Și, așa cum la rândul său a fost „diavolul” lui Kastner, de data aceasta el fusese victima lui Hitler, neștiind cu adevărat că soluția finală însemna exterminarea evreilor. Cel puțin nu până în momentul în care a fost mult prea târziu.

„Führerul a ordonat exterminarea evreilor. Şi a completat: „Lucru total neobişnuit pentru felul său de a fi, a tăcut o bună bucată de vreme, ca şi cum ar fi vrut să testeze impactul propriilor cuvinte. (…) apoi am înţeles şi n-am zis nimic, pentru că nu mai era nimic de zis. Nu-mi trecuse niciodată prin minte aşa ceva, o asemenea soluţie, care să facă apel la violenţă. Îmi pierdusem brusc toată dăruirea, toată plăcerea muncii mele, orice iniţiativa şi orice interes; eram, ca să zic aşa, terminat. (…) Cred că foloseşte tranşeele ruseşti pentru lichidarea evreilor».” Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalității răului, pp. 93-94

Cazul „Eichmann la Ierusalim” - context pentru un discurs asupra alienării umane în viziunea Hannei Arendt

Problema banalității răului

Declarațiile lui Eichmann în care sunt prezentate o parte dintre ororile la care fuseseră supuși evreii (prezentate în cartea citată la paginile 99 – 102) prezintă poziția lui față de „Soluția finală”. Vorbește despre capacitatea unui om de a face rău altora ca el, sunt declarații din care putem să deducem că era la rândul lui oripilat. Ce mi-a atras atenția a fost că la un moment dat spune că un civil smulgea dinții din gura unei victime, ca mai apoi, sub șocul acestei imagini, să ajungă în punctul în care să se întrebe cum de un om poate fi capabil de așa ceva. Alienarea umanității despre care vorbește se extinsese atât de mult încât nu mai era un caz izolat, ceva ce se întâmpla pe front, între cei care erau obligați să lupte.

Nu știu cât adevăr este în ce spune sau cât de relevantă ar fi întrebarea cu privire la lipsa lui de reacție sau dacă este sau nu vinovat prin pasivitate. Toate astea, așa cum spunea Hannah Arendt, luând totul în context, nu respectă realitatea de atunci. Mai bine ne-am întreba dacă într-o situație similară ne-am gândi la binele nostru sau al celuilalt, am risca propria viață? Sau ce am fi dispuși să facem pentru a obține un grad sau orice alte beneficii?

Iar întrebările de mai sus își câștigă relevanța mai ales în contextul în care, așa cum se precizează în carte, în documentele de la Nürenberg nu apare niciun caz în care un membru SS care să se fi opus ordinelor primite de a participa la executare și  apoi să fi fost ucis. Doar că un asemenea comportament nu era nici de imaginat, putem presupune că Eichmann dacă ar fi ajuns în punctul de a fi numit comandant al unui lagăr al morții ar fi trebuit să se sinucidă, dat fiind că nu era capabil de crimă. Un raționament pe care Arendt îl construiește pornind de la declarațiile lui, conform cărora nu era capabil să ucidă.

Cazul „Eichmann la Ierusalim” - context pentru un discurs asupra alienării umane în viziunea Hannei Arendt

Capitolul în care se prezintă pe larg contextul soluției finale este printre cele mai dure din carte, reușind să documenteze asupra persoanelor implicate în afacere, asupra factorilor care au dus la o asemenea situație. Din care extragem motivele care au stat la baza lipsei de empatie și de implicare a lui Eichmann și a celor care au adoptat aceeași atitudine. Urmărește mai ales procesul de desensibilizare a militarilor, reușind să descopere că limbajul codat impus de Hitler era cel care a avut o mare contribuție, gazarea devenind o modalitate umană de a garanta o moarte blândă (vezi pagina 121). Și această tactică pare să fi avut un oarecare succes, dată fiind reacția lui Eichmann. A fost foarte afectat de acuzația în care se spunea că ar fi bătut până la moarte un băiat evreu, completul oricum a respins această acuzație. Eichmann consideră că și-a îndeplinit îndatoririle unui cetățean supus legilor.

„Din moment ce, pe lângă îndeplinirea a ceea ce el concepea a fi îndatoririle sale de cetăţean care respectă legile, acţionase în virtutea unor ordine – întotdeauna atât de grijuliu în a se şti „acoperit” –, el a devenit întru totul confuz şi a încheiat prin a sublinia în mod alternativ virtuţile şi viciile ascultării oarbe, sau „ascultarea cadavrelor”, Kadavergehorsam, după cum o numea el însuşi. (…) Prima indicaţie a lui Eichmann asupra ideii confuze că în această afacere ar fi vorba de mai mult decât problema soldatului îndeplinind ordine de natură şi cu intenţie evident criminală a apărut în timpul anchetării sale de către poliţie, când a declarat subit şi cu multă emfază că îşi trăise întreaga viaţă conform preceptelor kantiene şi în special în spiritul definiţiei date de Kant datoriei. Acest lucru era şocant la prima vedere şi totodată neinteligibil, din moment ce filosofia morală a lui Kant este strâns legată de facultatea omului de a raţiona, ceea ce exclude ascultarea oarbă.” Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalității răului, pp. 149-150

Declarația lui Eichmann, prin care își asuma faptul de a fi urmat doar principiile morale ale conducătorului său a avut scopul de a îl exonera. Asta nu a făcut nimic altceva decât să confirme faptul că ar fi fost în stare de orice, atât timp cât cineva aflat la conducere i-ar fi cerut-o. Cam tot ce am spus la începutul articolului, că și-ar fi ucis tatăl dacă i s-ar fi cerut, atât timp cât nu el ar fi trebuit să apese pe trăgaci. Să nu uităm că el a spus că nu ar fi fost în stare să ucidă.

Eichmann admite că răul a fost făcut sub supravegherea lui dar nu că ar fi făcut el răul în sine. Este nevinovat atât timp cât nu se poate admite că este criminal, ceea ce s-a întâmplat a fost ceva generalizat. Campania nazistă de a determina omul să facă rău fără să se gândească că el însuși este răul, are rezultatul în cazul lui Eichmann, de a-l transforma într-un canal de trecere. Cel care a încetat să de refere la era o cale spre, ajunge să nu se raporteze la Eichmann din perioada războiului, ca la un om.

Poziția Hannei Arendt este diferită în cartea această față de Originile totalitarismului, în care vorbește despre ororile războiului într-o manieră mult mai tranșantă, considerând că este incalificabil tot ce au făcut naziștii și că trebuie să fie efectiv inumani, din moment ce au fost capabil de un asemenea comportament. Caută convingerile în spatele faptei și,când nu găsește convingeri, ci oameni care au respectat alte reguli, instituite într-un context haotic, înțelege mai bine mecanismul care a stat la baza antisemitismului și a soluției finale.

Scriind despre Eichmann, Arendt încerca să înțeleagă ce a fost fără precedent în genocidul nazist – nu pentru a stabili cazul excepțional pentru Israel, ci pentru a înțelege o crimă comisă împotriva umanității. Pentru a descoperi care este raționamentul de la baza unor decizii care ar legitima orice acțiune ce ar duce la crimele împotriva umanității. Încearcă să afle ce a dus la distrugerea evreilor, țiganilor, homosexuali, comuniști, invalizi și bolnavi. Distrugerea și strămutarea populațiilor întregi a fost un atac nu numai asupra împotriva grupurilor în sine, ci asupra umanității însăși.Prin urmare, Arendt nu a fost de acord că este corect ca un anumit stat-națiune să efectueze un proces asupra lui Eichmann exclusiv în numele propriei sale populații.