Cele mai controversate picturi din istoria artei

Originea lumii de Gustave Courbet

Originea lumii, pictată în 1866 de artistul realist Gustave Courbet, este o operă de referință provocatoare a artei moderne. Niciodată până atunci nu a îndrăznit cineva să reprezinte nuditatea într-un mod atât de direct și naturalist, răsturnând toate idealurile romantice care definiseră estetica comună contemporană.

Pictura fusese comandată de Khalil Bey, diplomat turco-otoman și ambasador care locuia la Paris la acea vreme. A colectat în principal poze erotice, inclusiv lucrări de Ingres și alte pânze ale lui Courbet. Cu toate acestea, „turcul”, renumit pentru stilul său de viață generos, a fost nevoit să-și vândă colecția după ce a falimentat.

După aceea, pictura lui Courbet a intrat într-o nișă underground, schimbându-și proprietarii până când a ajuns în cele din urmă în posesia psihanalistului Jacques Lacan. Dar nici el nu a îndrăznit  să arate publicului Originea lumii. În schimb, l-a angajat pe cumnatul său, pictorul André Masson, pentru a crea un cadru dublu în spatele căruia putea să-l ascundă. În mod ironic, Masson a decis să facă un peisaj pe o ușă glisantă din lemn și l-a intitulat Originea lumii.

Aici trebuia să puteți vedea capodopera controversată, nu este pentru toate gusturile, din câte se pare nici a redactorului  acestui articol (adică eu). Motiv pentru care sfătuiesc pe cei mai tari de înger să caute pe Google: The Origin of the World (Originea lumii), Gustave Courbet, 1866, pentru a vă putea delecta cu tușele acestui minunat tablou.

A durat mai mult de 100 de ani pentru ca pictura să fie expusă pentru prima dată la Muzeul Brooklyn în 1988. Pentru prima dată, publicul s-a confruntat cu subiectivitatea extremă a punctului de vedere al lui Courbet, nemiloasa „decupare” care elimină acest lucru. Imagine erotică din orice context ce putea să o explice. Este o operă de artă directă, pictată într-un stil original, astfel încât privitorul să nu poată rezista să nu o privească. Vulva pe jumătate deschisă, chiar în centrul operei de artă, pare chiar să hipnotizeze privitorul, descoperindu-i propriul său voyeurism.

Dar ce anume a făcut ca această pictură să fie atât de controversată?

Să facem un pas înapoi. Gustave Courbet, născut în 1819 în Ornans, aproape de Besançon, este adesea considerat artistul pionier din secolul al XIX-lea care a respins tradiționalismul academic, provocând simțul stabilit al frumuseții dictat de „Salonul de Paris” în cel mai extrem mod. Nudurile sale erau atât de scandaloase încât au fost chiar primite cu atenția poliției. Courbet căuta necontenit un conflict atât artistic, cât și social, cu scopul de a „schimba gustul și modul de vedere al publicului”. Lucrările sale realiste au influențat artiști mai tineri precum Édouard Manet, deschizând calea viitoarei mișcări impresioniste.

„Courbet a pictat în mod regulat nuduri  feminine, uneori dintr-o perspectivă libertină dar în Originea lumii s-a străduit sinceritatea care a dat picturii sale fascinația ei particulară. Descrierea aproape anatomică a organelor sexuale feminine nu este atenuată de niciun dispozitiv istoric sau literar…”. Scrie pe site-ul său Muzeul d’Orsay din Paris, care deține tabloul din 1995.

Sinceritatea, brută și crudă, face ca acest tablou să fie atât de provocator. Acesta contrastează direct cu titlul picturii, care conține o afirmație universală despre originea existenței umane. În timp ce „lumea” cuprinde realitatea și adevărul creat de om, „pământul”, așa cum este descris în pictură, este compus din explicit și material. Lupta dintre acești doi – între lume și pământ – este ceea ce a fost numit „Originea operei de artă” de filosoful german Martin Heidegger în 1936. Titlul idealist și descrierea realistă a motivului din pictura lui Courbet sunt în mod inconfundabil o relație tensionată între ele. Acest efect a fost cel mai probabil intenționat de Courbet, care, de asemenea, respinge orice afirmație conform căreia opera de artă trebuie înțeleasă ca pornografie pură.

În timpul unei vizite la Fondation Beyeler din Basel în 2014, Marina Abramovici subliniază într-un videoclip de pe YouTube importanța provocării în artă. „În afară de a pune întrebări despre spiritualitate, societate și politică, arta trebuie să fie capabilă să prezică viitorul și, prin urmare, trebuie să fie profund tulburătoare”, spune ea. „Acum, suntem în viitor, iar pictura face la fel. Este încă deranjant, pune în continuare aceleași întrebări. Și încă nu este acceptat de multe societăți. Aceasta o face o lucrare atât de importantă și, prin urmare, are încă o viață lungă în față.” Pictura cel mai probabil nu va înceta să provoace discuții între istoricii de artă, artiști și public.

Olympia de Édouard Manet

Aproape în același timp cu pictura lui Courbet Originea lumii, artistul mai tânăr Édouard Manet și-a expus pictura Olympia la Salonul de la Paris din 1865, provocând unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria artei.

Modelele lui Manet pentru pictura sa erau Venus dormind de Giorgione și, și mai important, Venus din Urbino de Titian pe care Manet le-a copiat în timpul unei călătorii de studiu. Ambele au fost pictate în timpul Renașterii italiene, iar ambele motive sunt femei goale. Chiar dacă Olympia lui Manet zace în același mod ca modelele sale din secolul al XVI-lea, aceasta a fost în cele din urmă cauza principală a scandalului.

Dar, mai întâi, să analizăm asemănările izbitoare. Atât tablourile cu Venus, cât și Olympia sunt așezate pe brațul drept și ținându-și mâna stângă pe poală. În timp ce Venus dormind este așezat în fața unui peisaj, atât Venus din Urbino, cât și Olympia se află în interiorul unei case, culcate foarte treaz și privind înapoi la privitor. Fundalul este împărțit de o verticală, atrăgând intenționat atenția asupra poalei figurii centrale. De asemenea, celelalte persoane prezentate în tablouri poartă haine, subliniind nuditatea lui Venus și Olympia. În plus, ambele femei poartă o brățară, iar ambele tablouri conțin reprezentarea unui animal de companie. Referința lui Manet este evidentă.

Cu toate acestea, înainte de expoziția Olympiei, tradiționalul Salon de Paris nu fusese niciodată expus descrierii unui nud non-mitologic sau non-oriental. Academia a cerut referințe la figuri din trecut și din mitologie sau la persoane care sunt scutite de idealurile morale occidentale pentru a accepta nuditatea în artă. Din contră, Olympia nu are niciun model anterior și niciun model oriental. Cu atât mai mult, face aluzie la antagonistul omonim al lui Alexandre Dumas în romanul său Doamna cameliei, care tocmai fusese publicat cu câțiva ani înainte. În plus, numele „Olympia” era o poreclă populară pentru o prostituată la acea vreme.

Simbolismul din pictura lui Manet trebuie interpretat în acest context intenționat. În timp ce în „Venus din Urbino” al lui Titian, slujnicele sunt ocupate cu un cufăr de nuntă și un câine adormit se odihnește la picioarele lui Venus, făcând aluzie la loialitatea internă, Manet a pictat o pisică neagră, în loc de promiscuitate și înțeleasă în mod obișnuit ca un rău augur . Mai mult, servitorul din tabloul lui Manet predă un buchet de flori, care este considerat a fi un cadou tradițional al iubitorilor. După ce a clarificat faptul că Olympia este o prostituată, contactul ei vizual direct cu privitorul devine profund controversat, deoarece acesta a fost un privilegiu care a fost acordat de obicei doar unui client. Cu Olympia, Manet reușește să transfere responsabilitatea morală asupra privitorului.

Dar nu numai motivul a provocat un scandal. Era și stilul de pictură al lui Manet. El s-a abținut să aplice nuanțe detaliate între luminos și întuneric, făcând pictura să arate bidimensională. Gustave Courbet a comentat că totul părea foarte plat, fără nicio ușurare. Cu toate acestea, alți critici precum Émile Zola au lăudat modul de pictură radical al lui Manet. Abținându-se de la încercarea de a modela prin vopsea și de a crea o falsă tridimensionalitate, au văzut în el un adevărat revoluționar.

Furtuna de Giorgione

Artistul Giorgione este considerat a fi cel mai mare mister din istoria artei. Se știe puțin despre anul nașterii sale, despre profesorii săi (deși influența lui Giovanni Bellini a fost atestată de mulți cărturari) și despre clienții săi – în ciuda tuturor cercetărilor care s-au făcut asupra lui și a operei sale. Cu toate acestea, din moment ce Giorgione nu și-a semnat lucrările, nu putem spune cu certitudine câte tablouri a creat de-a lungul vieții sale.

Madonna și Copilul, Giovanni Bellini, 1510

Giorgione s-a născut în jurul anului 1477-8 la Veneția, cu numele Giorgio da Castelfranco. A inițiat stilul Înaltei Renașteri la Veneția și a devenit un influent pictor italian. Cea mai faimoasă lucrare a sa Furtuna reprezintă personajul său misterios și plin de chef. Prezintă o scenă pastorală evocatoare, care este printre primele de acest gen din pictura venețiană

Ce face acest artist atât de fascinant, provocând o dezbatere de un secol?

Giorgione era un spirit liber. El a contestat convențiile creștine ale societății și idealurile antichității, determinând în același timp operele colegilor contemporani. Era suficient de liber pentru a-și crea propriile motive și pentru a le picta fără compromisuri. El a început să picteze fără scop și să-și adapteze treptat compozițiile până când a găsit în cele din urmă o idee, descoperindu-și propria „inspirație”. Metoda sa de aplicare a culorilor a reprezentat și originalitatea care i-a conferit un loc pe scena istoriei universale. Nu a folosit contururi riguroase, lucrând aproape exclusiv cu puterea inerentă a paletei sale de culori.

Datorită acestei libertăți artistice, operele create de Giorgione sunt supuse unui grad ridicat de ambiguitate. În Furtuna, care este expusă în Gallerie dell’Accademia din Veneția, Giorgione a descris două figuri care nu par să facă în totalitate parte din compoziție. Este o femeie care alăptează un copil, pictată într-un ton mult mai deschis decât cel din jur, astfel încât atenția să fie atrasă în mod intenționat asupra lor.

Mai mult, și mai important, femeia se uită către la privitor, pașnic, într-un mod complet senin. Pare că nici nu a observat furtuna, fulgerul și tunetul care se dezlănțuie în spatele ei. De asemenea, nu l-a observat pe bărbatul care stă în colțul din stânga sus al tabloului, privind în direcția ei. Este ca și cum ea și copilul nu face parte doar din realitatea picturii. În schimb, preferă să interacționeze cu lumea noastră. Ne privește, ne uităm la bărbat, el se uită la femeie și așa mai departe.

Misterul și fascinația care se învârt în jurul lui Giorgione sunt la fel de nesfârșite ca cercul în care artistul prinde iubitorii picturii sale. Puteți încerca să o rupeți.

Surse: wikipedia, culturetrip, thecollector.