Monden > Diverse > Literatură > Christopher Layne, Pacea iluziilor. Marea strategie americană din 1940 până în prezent
Literatură

Christopher Layne, Pacea iluziilor. Marea strategie americană din 1940 până în prezent

Christopher Layne, Pacea iluziilor
Sursa imagine: dailymotion.com

Christopher Layne, doctor în științe politice, este profesor asociat la George Bush School of Government and Public Service din cadrul Texas A&M University. Teoretician al relațiilor internaționale, este un neorealist cunoscut și un critic al internaționalismului liberal. Alte lucrări publicate: American Empire: A Debate (împreună cu Bradley A. Thayer, 2006).

Pacea iluziilor. Marea strategie americană din 1940 până în prezent (Traducere și studiu introductiv de Simona Soare, Polirom, 2011) evidențiază și conjugă problema hegemoniei la care aderă în permanență Statele Unite ale Americii. Dar cum o face? Dacă atentatele vorbesc de la sine despre insecuritatea provocată cu siguranță de strategii calculate, dar aplicate inadecvat: realismul ofensiv și realismul defensiv, sunt doar două dintre tiparele de gândire când se ajunge la masa discuțiilor: „Puțini s-au mirat de evenimentele din Panama (1989) sau Haiti (1994, 2004). (…) Dar cele două războaie cu Irakul (1991, 2003), intervențiile militare americane în Balcani (Bosnia în 199, Kosovo în 1999) și invadarea Afganistanului (2001) ies clar în evidență.”(p.60). Înțelegem că hegemonia extraregională nu se întemeiază neapărat pe principiul păcii, căci nu din Rai vine puterea americană (totuși), dar mai știm și că își calculează întotdeauna costurile versus beneficii (da, au pierdut turnurile gemene, dar ce au câștigat în schimb?).

Ne întoarcem puțin în timp, în perioada 1945, Cel de-al Doilea Război Mondial, când Statele Unite aveau toate datele să devină cea mai mare putere a lumii, dar a jucat puțin diferit jocul războilui. Nu s-a implicat, ci în tihnă și-a conturat bazele marii strategii de rezistență după ce conflictele armate aveau să ia sfârșit și cadavrele să fie adunate de pe fronturi. Izolarea a ajutat la fortificarea marii strategii postbelice. Bineînțeles că neimplicându-se, și-au păstrat echilibrul economic, așa că la finele războiului se aflau ca mare putere economică absolută, desigur că „În timpul misiunii sale din 1945 la Moscova, reprezentantul prezidențial Harry Hopkins i-a reiterat luui Stalin că America era o putere globală și, ca atare era în mod legitim îngrijorată de evenimentele din Polonia ocupată de sovietici (…).” (p.99)

Despre Războiul Rece, marea lovitură care ar fi putut fi evitată, sau nu? Despre problema nucleară germană, doctrina porților deschise și urmărirea hegemoniei extraregionale de către America, Balcani, petrol, terorism și multe alte probleme care au reprezentat teme de discuție pentru întreaga planetă, ne spune Christopher Layne în Pacea iluziilor. Un titlu pe cât de criptic, pe atât de realist, ca să zic așa. Căci iluzie este tot ceea ce, din punct de vedere politic, se prezintă în fața oamenilor ca fiind evenimente ce presupun „schimbarea pozitivă”, dar înseamnă în fond de cele mai multe ori „masacru și isterie” și costă foarte mult astfel de mofturi (ca războaiele), când diplomația pare să fie numai un mijloc de obținere a controverselor, căci în spatele înțelegerilor amiabile, a tratatelor, a reuniunilor capilor statelor, aproape întotdeauna au fost încălcate prevederi, aproape întotdeauna s-a lăsat în spatele scenei cu focuri de armă.

Asistăm, așadar la ceaiuri dansante cu SUA și statele extraregionale, dar abia la ora madlenelor intervin adevăratele dileme planetare. Marea strategie americană din 1940 până în prezent, a fost fluctuantă în funcție de mișcările statelor din lume, pentru că SUA a fost întotdeauna abilă să vadă posibilități de supunere a statelor care șchiopătau și se aflau vulnerabile, desigur dovedindu-le prietenia și garantându-le loialitatea, ca orice negociator veritabil, desigur că spunea povestea cea mai favorabilă cuceririi în opoziție cu adevăratele intenții.

Din punctul meu de vedere Statele Unite ale Americii reprezintă o altă lume, întotdeauna ținută departe de transparență, intangibile și insurmontabile prin hegemonia dobândită, prin nivelul de trai creat cetățenilor și „visul american” prin care le-a oferit indivizilor un scop. Avem în vedere o lucrare de 258 de pagini, extrem de bine documentată, un adevărat motiv pentru discuțiile politice pe această temă a domeniului Relațiilor Internaționale. Este ceea ce ne-a preocupat înainte, ceea ce ne preocupă de fapt și acum, dinamica strategiilor SUA în comparație cu țările exterioare acestei oaze de încredere, lumină și speranță (aceste minunate iluzii care îi ajută pe cei aleși să adoarmă).

A deveni o putere mondială prevedea și o expunere extraordinar de mare, iar posibilele atacuri s-au putut preveni prin anumite metode de precauție, nu se intră oricum în SUA, nu se locuiește oricum pe teritoriul SUA (vezi introducerea vizei și condițiile obținerii vizei, tipuri de viză etc.), iar viza a fost una dintre soluțiile propuse la intrarea pe pământul făgăduinței. Modelul acesta l-au urmat și alte state din diverse motive (UK cel mai recent). Astfel e posibilă o mai rapidă urmărire a potențialilor teroriști. Este o măsură de precauție antiterorism. Sigur că în pandemie e cu totul altceva, întregul glob pământesc pare să fi devenit greu accesibil (nici ființele extraterestre nu ar veni acum la masa discuțiilor cu ființele terestre cu SUA și statele externe).

Rămâne o întrebare fundamentală: va găsi SUA strategiile cele mai potrivite pentru abara atacurile care s-ar putea îndrepta înspre statele aparținătoare? Vor dispărea unele dintre ele? Vedem în anii cei mai recenți implicarea SUA în războaie, asta va face teritoriile sale mai vulnerabile, sau mai securizate fiind informate din interior? Rămâne de urmărit.