Home > Cultură > Celebrități > Clody Bertola povestea de film a unei actrițe care a vrăjit mari regizori ai teatrului românesc
Celebrități Cultură Istorie

Clody Bertola povestea de film a unei actrițe care a vrăjit mari regizori ai teatrului românesc

Clody Bertola povestea de film a unei actrițe care a vrăjit mari regizori ai teatrului românesc..

Poate mai puțin cunoscută de generațiile tinere, Clody Bertola a fost o mare actriță a teatrului românesc care a inspirat regizori precum Liviu Ciulei și Lucian Pintilie. Arta ei teatrală a fost o revelație și o bucurie timp de decenii pe multe din scenele teatrului românesc. Articolul de mai jos prezintă pe scurt cariera și viața la fel de impresionante ale actriței.

Clody Bertola (12 august 1913 – 28 decembrie 2007) rămâne un nume de referință în lumea teatrului până în ziua de astăzi. Este o personalitate la care am ajuns în timpul studenției de mai multe ori, în mod special în cadrul cursului de Spectacologie și datorită cărții scrise de Ludmila Patlanjoglu (teatrolog, critic de teatru și profesor universitar doctor în cadrul U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale” din București), La vie en rose cu Clody Bertola. O carte interviu, publicată în anul 1997 la Humanitas. Cartea i-a adus autoarei sale Premiul Criticii al acelui an.

Lectura ei a avut o puternică influență asupra mea pentru că este singurul mod în care i se poate aduce un adevărat omagiu actorului de teatru. A cărui artă dăinuie atât timp cât este pe scenă. Muritorul care asigură veșnicia teatrului, o natură paradoxală care de fapt exprimă esența teatrului. În teatru ai nevoie de un actor și de un spectator în mod esențial.

Timp de 94 de ani Clody Bertola a reușit să impresioneze oamenii din jurul ei, o actriță talentată, a știut să urmeze noile reguli dictate în teatru, a fost înzestrată cu un simț al artei actorului care i-a asigurat relevanța prezenței sale pe unele dintre cele mai importante scene ale teatrului românesc timp de decenii. Deseori asociată cu numele regizorilor Liviu Ciulei și Lucian Pintilie a căror soție a fost, și-a păstrat mereu personalitatea și independența, fiind o adevărată muză pentru fiecare dintre cei doi.

Numele său distinct pare să fi fost făcut pentru teatru, actrița povestea cum Victor Eftimiu i-a spus cu admirație că și-a ales un pseudonim perfect în lumea teatrului. Aceasta i-a răspuns că nu este un pseudonim, mama ei se numea Clotide Bertola. Un nume care explică originile sale occidentale, așa cum declara Ludmilei Patlanjoglu, rădăcinile sale erau în Italia, Franța și Germania. Bunicul pe filiera maternă era italian, bunica de origine germană nobilă (von Roch), iar tatăl ei italian.

Imaginea marcantă a tatălui

Amintirea tatălui a fost una apăsătoare, uneori tandră, persoana de care era cea mai apropiată în copilărie, revine complet schimbată după experiența războiului, timp în care se îmbolnăvise de tuberculoză. Se întoarce slăbit fizic și afectat psihic. Clody Bertola a mărturisit că a durat mult timp până când a reușit să îi spună din nou „tată”. Din cauza bolii le era interzis în primul rând de către mamă să stea prea mult în preajma lui.

Relația dintre părinți era afectată de condițiile grele impuse și de războiul aflat în plină desfășurare, dar și de intervenția din exterior a unei mătuși din partea mamei ei și a altor femei. O parte dintre ele angajate să aibă grijă de copii. Moartea tatălui a fost un eveniment care a marcat-o pentru întreaga ei viață, avea încă vie scena în care, cu greu, a realizat mult timp după aceea că era vorba despre pierderea tatălui ei.

„Mi-aduc aminte de niște țipete îngrozitoare, o mulțime de cucoane în jurul mamei și guvernanta care trăgea de noi, copiii, cu disperare. Atunci n-am realizat moartea tatei. Aveam șase ani. Am rămas doar cu imaginea sicriului de la catedrală, pentru că la cimitir nu m-au lăsat să merg.” La vie en rose cu Clody Bertola, Ludmila Patlanjoglu, Humanitas, București, 1997, p. 15.

Personalitatea impresionantă a mamei

Mama, cea mai importantă persoană din copilărie ei, a fost o femeie cultă, inteligentă, absolut fermecătoare. O femeie despre care, așa cum mărturisea Clody Bertola, Paul Morand declarase că în viața lui cunoscuse trei femei frumoase, Martha Bibescu, Regina Maria și Clotide Bertola (mama actriței). Ca mamă nu era foarte iubitoare, cel puțin nu în aparență, dar a fost dedicată copiilor săi. O dedicare care se manifesta printr-o severitate ce le-a conferit o conduită ireproșabilă, actrița spunea că i-a crescut „nemțește”. O femeie impresionantă căreia pare să îi fi lipsit flerul, Clody Bertola spunea că mama ei era convinsă de faptul că:

„Despre mine a avut o părere greșită. Spunea că sînt o leneșă. Că am mult farmec și că o să mă mărit cu un bărbat bogat, care să mă răsfețe. A fost contrariul. Am muncit enorm, bărbații pe care i-am avut nu erau dintre aceia care răsfățau, aveau și ei treburile lor.” La vie en rose cu Clody Bertola, Ludmila Patlanjoglu, Humanitas, București, 1997, p. 16.

A încercat să își refacă viața, o scurtă perioadă de timp a stat la Roma cu cel de-al doilea soț, apoi, după decesul acestuia, a revenit în România. O întoarcere care nu a decurs chiar așa cum și-ar fi dorit. Nu reușea să se adapteze unei vieți modeste, așa cum era cea a mătușii lui Clody Bertola, sora ei.

Moartea mamei sale, care era în vârstă de 90 de ani, a marcat-o la rândul ei. Spunea că suferea de inimă și a stat mult timp prin spitale. Clody Bertola a sperat că va reuși să o salveze până în ultimul moment. Imaginea mamei sale, care și-a dat suflarea tocmai ce fusese adusă acasă, a dăinuit în sufletul ei pentru totdeauna.

Chiar dacă declarația vehementă a mamei cu privire la destinul ce avea să o aștepte părea să fie pecetluit, tot mama a fost cea care i-a trezit iubirea față de teatru. Își amintește că o ducea mereu la spectacolele Mariei Ventura, iar spectacolul Fedra a fost cel care a făcut-o să vadă „misterul” care învăluie jocul actoricesc al unei femei pe scenă.

Întâlnirea cu teatrul

S-a bucurat, tot datorită mamei sale, de o bună educație muzicală, o ducea foarte des pe ea și pe ceilalți copii la spectacole de balet și de operă. A fost un timp în care mulți credeau că o să ajungă o bună cântăreață de lieduri, însă nu reușea să cânte pe scenă din cauza tracului. S-a înscris la cursurile Conservatorului și a dat examenul cu L’ Impromptum de Schubert. Mai târziu toată această experiență a fost folositoare în cariera ei de actriță.

O altă experiență care a ajutat-o să devină o actriță atât de bună a fost dansul, mult timp și-a dorit să ajungă o mare dansatoare. Ce a îndreptat-o spre actorie a fost un curs de artă dramatică pe care l-a urmat pe când era la școala de balet. Marietta Sadova i-a spus că trebuie să urmeze teatrul după ce a auzit cum a recitat o poezie. Actrița a spus despre Clody Bertola că a fost prima elevă și mândria ei.

O altă actriță care a contribuit la devenirea ei a fost Maria Filotti, care avea deplină încredere în talentul său. Clody Bertola își amintea cum orice greșeală pe care o făcea un student devenea un motiv pentru profesoară să o trimită pe scenă. Alice Voinescu, profesoara de istoria teatrului a fost și ea o inspirație, a cărei frumusețe spirituală fermeca toți studenții.

Clody Bertola o actriță incredibilă

Clody Bertola a „supraviețuit” în lumea teatrului datorită devotării sale, gata oricând să învețe lucruri noi. S-a adaptat regizorilor și a învățat să lase deoparte, când a fost nevoie, statutul de mare actriță, pe care îl dobândise pe drept. Procesul de însușire a personajului era de fiecare dată unul complex și poate chiar anevoios.

Actrița spunea că studia zile întregi acasă până reușea să găsească direcția în care trebuia să se ducă. Descoperirea personajului dura mult și era chinuitoare. De cele mai multe ori stresul se elimina prin discuții lungi duse cu regizorii. Iar interpretarea seară de seară a aceluiași personaj nu ducea la o rutinare. Clody Bertola se dedica complet de fiecare dată. Ziua întreagă a spectacolelor se desfășura prin rememorarea nesfârșită a personajului.

Clody Bertola povestea de film a unei actrițe care a vrăjit mari regizori ai teatrului românesc

Stările personajelor erau alimentate cu energia personală, un efort care a dat viață unora dintre cele mai impresionante „femei ale teatrului”, nume ca Sfânta Ioana, Rosalinda, Lady Macbeth sau Blanche Dubois, sunt câteva dintre ele. Spunea că păstra după spectacol încă energia specifică personajelor. Rămânea sub starea de confuzie și enervare după Un tramvai numit dorință și când cobora de pe scenă. După ce ieșea din spectacolul Livada cu vișini, unde o interpreta pe Raneskaia, se simțea frumoasă și feminină.

Dar, oricât de mult se intersectau viața cu teatrul prin păstrarea energiilor specifice, niciodată nu încerca să interpreteze în viața de zi cu zi. Paradoxal, Clody Bertola era o femeie introvertită. Putea să fie puternică pe scenă, doar în teatru putea să comunice cu oamenii. După ce cobora de pe scenă redevenea aceeași femeie introvertită căreia sora îi spusese cândva că va trebui să îi pună o pancartă pe care să scrie „surdomută”.

Celebritatea nu a fost niciodată un factor care să o influențeze, de-a lungul carierei sale și-a urmat unicul scop, de a fi de fiecare dată bună. A admirat și a fost inspirată de actrițe ca Aura Buzescu, Mariana Mihuț, Leopodina Bălănuță, Greta Garbo sau Ingrid Bergman. Pe care le urmărea cu plăcerea ingenuă dar și cu o curiozitate teatrală.

Formează împreună cu Liviu Ciulei Teatrul Odeon, a jucat pe scenele Teatrului L.S. Bulandra, Teatrului de Comedie, Teatrului Naţional şi Teatrului Mic din Bucureşti. A interpreta personaje create de dramaturgi precum  Anton Pavlovici Cehov, Lev Tolstoi, John Grisham, George Bernard Shaw, Tennessee Williams, Bertolt Brecht, Friedrich Dürrenmatt, Paul Foster, Eugene O’Neill etc. Are apariții în filme precum Ciulinii Bărăganului (1957), Facerea lumii (1971), Felix şi Otilia (1971), Ciprian Porumbescu (1972), Profetul, aurul şi ardelenii (1977).

Bărbații care au acompaniat-o în viață și în teatru

Bărbații se învârteau în jurul tinerei actriței talentate și foarte frumoase. Primul soț, pictorul Ștefan Constantinescu, a fost o dragoste la prima vedere, un coup de foudre, cum spunea Clody Bertola, firea boemă și șarmul au fost cele care au făcut-o să se îndrăgostească instant de el. Avea un suflet cald și era foarte generos, actrița a spus că prefera să ofere în dar toate operele sale, nu a vândut niciun tablou.

Pictorul strângea în atelierul său de la Băneasa multe din personalitățile importante din lumea artelor din România acelor zile. Toată atmosfera aceea îi oferea o energie aparte relației, crea o anumită aură în jurul cuplului. Spunea că la început o încuraja foarte mult, avea multă încredere în talentul ei și îi spunea să creadă la rândul său în propriile puteri. Cu toate acestea lucrurile nu au mers mereu în această direcție. Din păcate căsnicia a eșuat datorită geloziei lui care devenise incontrolabilă după ce s-au căsătorit oficial.

Și tocmai gelozia lui a fost cea care a determinat-o să se îndepărteze și să fie atentă la bărbații care se aflau în jurul ei. Mult timp, datorită suferinței lui, spunea Clody Bertola, Ștefan Constantinescu a stat în aceeași casă cu ea și regizorul Liviu Ciulei, bărbatul care îi devenise soț. Cel care urma să fie imaginea constantă din viața ei de mai tîrziu. Așa cum a spus, toată viața ei cu Liviu Ciulei a fost în  teatru, pentru că acolo petreceau cel mai mult timp împreună. Relația nu a decurs rapid de la bun început și datorită faptului că actrița avea anumite rețineri din cauza diferenței de vârstă, era cu 10 ani mai mare decât Liviu Ciulei.

„Cînd doi oameni se iubesc nu poate exista nici un obstacol, ei trebuie să aibă curaj să treacă peste prejudecăți. Iubirea înnobilează cînd e adevărată. A fost un sentiment pe care nu l-am căutat. El a venit și eu l-am trăit foarte adevărat și profund. Consider că a cunoaște ce e dragostea e o fericire în viață. Chiar dacă de cele mai multe ori această stare aleasă este însoțită și de multă suferință”. La vie en rose cu Clody Bertola, Ludmila Patlanjoglu, Humanitas, București, 1997, p. 29.

Relația cu Liviu Ciulei s-a dezvoltat și a început la teatru, pe când cei doi jucau o scenă împreună în timpul repetițiilor unui spectacol. Timiditatea lui a fost cea care i-a atras atenția, era un bărbat tânăr foarte politicos care în timp a reușit să o cucerească. După spectacolul Încătușarea relația a început să se insinueze, Liviu Ciulei i-a cerut să divorțeze și să fie împreună, s-a mutat în casa familiei Ciulei, unde a trăit momente de care își amintea cu drag.

Iubirea celor doi nu s-a reflectat armonios în colaborarea de la teatru de la bun început. Clody Bertola, instruită în spiritul clasic al teatrului, în care se punea mai mult accent pe intonație, pe ce se spune și nu pe corporalitate, a trebuit să se adapteze noii viziuni a lui Liviu Ciulei. Care voia să existe comunicare între actori, interacțiune firească, îi spunea, de exemplu în timpul repetițiilor pentru Ioana dArc să își privească partenerii, să comunice direct cu ei.

„Nu privi spre cer – spunea Liviu. Vreau să privești partenerii direct în ochi și să exprimi ferm și cinstit ce ai de gînd să faci”. La vie en rose cu Clody Bertola, Ludmila Patlanjoglu, Humanitas, București, 1997, p. 30.

Când l-a întâlnit pe Lucian Pintilie, cel care avea să îi devină soț, deja era recunoscut ca tânăr artist talentat ce promitea mult mai mult, dar avea și reputația de furios și rebel. L-a cunoscut pe când jucau amândoi în spectacolul regizat de Liviu Ciulei, Omul care aduce ploaia de la Teatrul „Bulandra”. Își amintea cum prima ei interacțiune cu Lucian Pintilie a fost una nefericită pentru că sfaturile pe care încerca să i le dea pe atunci mai tânărului actor,  nu erau primite cu prea multă bucurie.

„Am încercat să-i dau niște sfaturi, dar le-am refuzat categoric. Mi-a răspuns cu o violență care m-a uimit. Era de o obrăznicie surprinzătoare. Mi-a răspuns cu o violență care m-a uimit. Era de o obrăznicie surprinzătoare. Agasat, enervat de pretențiile mele, mi-a replicat: „Cu dumneata nu se poate vorbi”: În tinerețe, și chiar mai tîrziu, nu a fost nici un moment supus, amabil cu cei din jur”. La vie en rose cu Clody Bertola, Ludmila Patlanjoglu, Humanitas, București, 1997, pp. 32-33.

Relația dintre ei doi a început să se formeze pe când Liviu Ciulei începuse să fie implicat într-o relație cu o altă femeie. A fost un timp în care Clody Bertola a vorbit mai mult cu Lucian Pintilie și din cauza acestui impas al căsniciei sale cu regizorul. Astfel, treptat au reușit să se cunoască mai bine și să vadă în spatele tânărului rebel.

Și-au dat seama că vor rămâne împreună după întoarcerea ei din Italia, unde primise o viză pentru a-și vizita rudele de acolo, în perioada  de dezgheț politic dintre anii 1963 și 1964. Pintilie se temuse că va rămâne acolo, însă lucrurile au fost în favoarea lor. La întoarcere a înțeles că este îndrăgostită profund de el.

„Atunci cînd l-am revăzut am realizat acest lucru. E acea imagine care nu s-a mai schimbat în nici un fel, ceva ce se leagă de sentimentul iubirii definitive”La vie en rose cu Clody Bertola, Ludmila Patlanjoglu, Humanitas, București, 1997, pp. 34-35.

Relația celor doi a fost animată de caracterul lui vulcanic, de dorința lui de a face ca lucrurile să meargă perfect. Clody Bertola a fost persoana conciliantă de care avea nevoie și datorită căreia a reușit să atingă culmile artei sale. Gata oricând să se ajute reciproc au scos tot ce e mai bun fiecare în parte din celălalt. Relația dintre ei ca regizor și actriță a fost una foarte complexă, Lucian Pintilie era un regizor exigent, care avea tot spectacolul gândit până în cele mai mici detalii. Nu o menaja, i-a spus că trebuie la rândul ei să se adapteze noilor norme și a tuturor situațiilor care pot apărea în timpul repetițiilor.

* Articolul a putut fi scris datorită cărții La vie en rose cu Clody Bertola, Ludmila Patlanjoglu, Humanitas, București, 1997.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor