Home > Cultură > Istorie > Colonialismul medieval: Ducatul Danez al Estoniei
Cultură Istorie

Colonialismul medieval: Ducatul Danez al Estoniei

Colonialismul medieval: Ducatul Danez al Estoniei
Credit imagine: https://www.ohtuleht.ee

În panteonul marilor imperii, Regatul Danemarcei a primit foarte puțină atenție, dar această mică civilizație europeană a fost una dintre cele mai întreprinzătoare, după perioada vikingă. Pe măsură ce danezii au atins apogeul sub conducerea lui Valdemar cel Mare, au început să aibă ambiții și mai mari de cucerire, în timp ce căutau să extindă frontierele regatului nou unificat. Așa au pus ochii și pe Estonia.

Dorințele lor teritoriale au fost ajutate enorm de papalitate, care, în același timp, făcea apel la războinicii creștinătății să-și lase deoparte diferențele pentru a porni în cruciade. În loc de Ierusalim, unde majoritatea cruciaților au pornit în căutarea mântuirii, danezii s-au uitat la Marea Baltică din estul Europei, în jurul căreia mai exista o populație nesupusă considerabilă. Ca răspuns la apelurile la războaie pentru creștinătate, danezii aveau să transforme Estonia în una dintre primele lor colonii. Dar, pe măsură ce stăpâneau peste această provincie, între 1219 și 1346, multe dintre aceleași probleme experimentate de puterile coloniale de mai târziu, din secolele al XIX-lea și al XX-lea, aveau să apară și, din păcate pentru danezi, au apelat la aceleași soluții dezastruoase.

Ascensiunea daneză

În timpul perioadei vikinge, Regatul Danez a început să se unească, pas cu pas, pentru a deveni o putere europeană majoră. La începutul secolului al XI-lea, regatele din centrul Danemarcei s-au contopit sub domnia regelui Gorm cel Bătrân. Până în 1013, danezii au fost suficient de puternici pentru a invada cu succes Anglia, sub comanda lui Sven Forkbeard. La un an după anexare, Forkbeard a murit și a fost înlocuit de regele Knut (sau Canute), care a supravegheat construcția unui imperiu robust danez-englez, ce se întindea peste Marea Nordului și includea părți ale Norvegiei și Suediei. Însă, stabilitatea imperiului danez s-a bazat prea mult pe personalitatea puternică a regelui, iar, după moartea lui Knut, s-a prăbușit din nou, după doar o scurtă perioadă de prestigiu pe scena internațională. Domnia regelui Knut a arătat că este posibil să se construiască și să se mențină o Danemarca unificată. Până în secolul al XI-lea, formarea unei identități vikinge puternice s-a bazat în mare parte pe piraterie.

Danemarca a devenit o mare putere militară și comercială în secolul al XII-lea. Ea avea interesul să pună capăt frecventelor atacuri estone⁠ care amenințau comerțul din Marea Baltică. Flotele daneze au atacat Estonia în 1170, 1194 și 1197. În 1206, regele Valdemar al II-lea și arhiepiscopul Anders Sunesen⁠ au fost în fruntea unui raid pe insula Ösel (Saaremaa). Regii Danemarcei au revendicat posesiunea teritorială asupra Estoniei, care a fost recunoscută de papă. În timpul Cruciadei Livoniene⁠ din 1218, Papa Honorius al III-lea i-a dat lui Valdemar al II-lea mână liberă să anexeze oricât de mult teritoriu ar putea cuceri în Estonia. În 1219, flota daneză a debarcat în principalul liman din Estonia și i-a învins pe estoni în bătălia de la Lindanise⁠, care a adus Estonia de Nord⁠ sub dominație daneză până la Răscoala Estonă din 1343⁠, în urma căreia teritoriile au fost preluate de Ordinul Teuton, vândute de Danemarca în 1346.

Dannebrog

Potrivit legendei, în timpul bătăliei de la Lindanise s-a născut drapelul național al Danemarcei, Dannebrog, care ar fi căzut din cer la un moment critic al luptei și i-ar fi ajutat pe danezi să învingă. Data bătăliei, 15 iunie, este încă sărbătorită ca Valdemarsdag (ziua lui Valdemar și sărbătoarea drapelului național) în Danemarca. Primul duce al Estoniei⁠ fusese numit de Valdemar al II-lea încă din 1220, iar titlul a fost ulterior asumat de regii Danemarcei începând cu 1269. Având statutul de posesiune regală, Ducatul Estoniei a fost inclus într-o listă națională daneză de impozite numită Danish Census Book⁠, un important document istoric. Lista conține aproximativ 500 de toponime estone și numele a 114 vasali locali. Atestat pentru prima oară în 1240, ducatul era guvernat local de un vicerege (în latină capitaneus) numit de rege și funcționând ca plenipotențiar al său. Viceregele avea puteri administrative, colecta impozitele și comanda vasalii și trupele în caz de război. Majoritatea viceregilor erau fie de naționalitate daneză, fie danezo-estoni.

Un an și o zi

Vasalii regelui danez primeau feude⁠ în schimbul serviciilor militare și celor de la curte. Jurământul vasalilor față de un nou rege trebuia să fie prestat pentru „un an și o zi”. Dintre vasali, 80% erau germani din Westphalia, 18% erau danezi⁠, iar 2% erau estoni. Cronicarul Ditleb Alnpeke s-a plâns că regele Danemarcei accepta estoni ca vasali. Armata daneză a vizitat provincia doar ocazional. În august 1332, regele Christopher II al Danemarcei a murit și Danemarca a intrat într-o perioadă de frământări politice. Provincia Estonia a fost împărțită între un partid pro-danez condus de episcopul Olaf al Revalului și partidul pro-german condus de căpitanul Marquard Breide. După ce estonii din Harria s-au răzvrătit în Răscoala din Noaptea de Sfântul Gheorghe⁠ din 1343, ordinul teuton a ocupat teritoriile. Răsturnarea dominației daneze a venit la două zile după ce Ordinul a reprimat revolta estonă, iar viceregele danez a fost închis, în colaborare cu vasalii pro-germani.

19.000 de mărci de Köln

Cetățile Reval și Wesenberg au fost predate ordinului de către partidul pro-german pe 16 mai 1343 și cetatea Narva în 1345. În 1346, Estonia (Harria și Vironia) au fost vândute, pentru 19.000 de mărci de Köln,⁠ Ordinului Teuton, în ciuda promisiunii făcute de Christopher al II-lea în 1329 de a nu abandona și a nu vinde niciodată teritoriile Danemarcei din Estonia. Regele Danemarcei a făcut chiar o declarație publică de pocăință pentru că și-a încălcat cuvântul și a cerut iertare de la Papă. Schimbarea suzeranității daneze cu cea a Ordinului Teutonic a avut loc la 1 noiembrie 1346. Titlul de „duce al Estoniei⁠”, care fusese deținut anterior de regii danezi, a dispărut în timpul epocii teutone și a mai fost reînviat abia în 1456 de către regele danez Christian I. Titlul a fost asumat apoi de monarhia suedeză după cucerirea Estoniei în timpul Războiului Livonian. Titlul s-a transferat apoi țarilor ruși după victoria lor în Marele Război al Nordului și a continuat să fie un titlu subsidiar al țarilor ruși până când dinastia Romanov a fost răsturnată în 1917 în timpul Revoluției Ruse.