Divertisment

Commedia Dell’Arte a oferit etalonul după care s-a scris comedia în veacurile ce au urmat

Commedia Dell'Arte a oferit etalonul după care s-a scris comedia în veacurile ce au urmat

Commedia Dell’Arte ne trimite imediat la târgurile care se formau în orașele-port aproape de locul unde acostau vasele în urmă cu multe secole. Avem tendința să asociem această mișcarea cu divertismentul de tipul bâlciului sau al circului. Dar aici regăsim de fapt acea veche comedie latină care este redimensionată în cadrul unui spațiu deschis. Motiv pentru care vom observa că sunt incluse foarte multe elemente de jonglerie sau orice face ca fiecare gest sau detaliu să fie observat de departe.

Un fapt este sigur, Commedia dell’arte, recunoscută și sub numele de „comedie italiană”. Un tip de spectacol teatral care a fost o prezentare teatrală plină de umor interpretată de actori profesioniști care au călătorit prin toată Italia în secolul al XVI-lea și se organizau în trupe. Spectacolele au avut loc pe scene temporare. Reprezentațiile erau oferite mai ales pe străzile orașului, dar ocazional chiar și în locurile de judecată. Trupe mai bune – în special Gelosi, Confidenti și Fedeli – au putut să ajungă chiar în palate și au devenit faimoase la nivel internațional odată ce au ales să călătorească și în afara granițelor.

Comicul era conferit prin multe canale de difuzare. Fie că se rezumau la diferite replici spirituale pline de umor, recurgeau la diverse jonglerii sau se rezumau la muzică și dans, hohotele de râs era garantate. A fost o formă de divertisment care s-a răspândit mai apoi în întreaga Europă. Tehnicile lor erau atât de bune și de versatile încât s-au păstrat până în zilele noastre. Având în vedere numărul mare de dialecte italiene, cum s-ar face înțeles o companie de turism? Aparent, nu s-a făcut nicio încercare de a schimba dialectul spectacolului de la o regiune la alta. Chiar și atunci când o companie locală a evoluat, o mare parte din dialog nu ar fi fost înțeleasă. Indiferent de regiune, personajul des folosit  Capitano ar fi vorbit în spaniolă, Dottore în bologneză și Arlecchino într-o italiană rasată. Accentul a fost pus pe acțiunile fizice, mai degrabă decât pe redarea unui text gândit de altcineva.

Impactul Commediei Dell’Arte

Atunci când vrem să vedem mot a mot impactul sau ifluența Commediei Dell`Arte în prezent putem foarte bine să privim chiar și în fenomenul teatral contemporan. În pantomima specifică artei teatrale franceze amintește foarte mult de tehnicile mișcării mai sus numite. De asemenea, influența ei poate fi facil urmărită și în bufoneria tipic engleză. Companiile de teatru au fost ceva care se axau mai mult pe teritoriul italienesc la început. Primele mari spectacole stradale au fost interpretate în Italia, deși o companie numită comédie – italienne a fost înființată la Paris în anul 1661. Commedia dell’arte a supraviețuit la începutul secolului al XVIII-lea numai prin influența sa vastă asupra formelor dramatice scrise.

Tehnicile versus recuzita

Atunci când ne gândim la mișcarea aceasta cu siguranță ne gândim la culoare și la costume pline de viață, dar aceștia optau mai mult pe impersonare. Pe jocul actoricesc, pe mimică, de fapt cam pe tot ce face și simte și un actor în zilele noastre. Punerea în scenă, de exemplu, a fost minimalistă, cu rareori ceva mai mult decât o piață sau o scenă de stradă, iar scenele erau deseori structuri temporare în aer liber. În schimb, s-a folosit foarte mult diversitatea în recuzită, inclusiv animale, alimente, mobilier, dispozitive care te stropeau cu apă și pseudo-arme. Personajul Arlecchino a purtat două bețe legate între ele, care scoteau un zgomot puternic la fiecare impact.

Imaginație și libertate de expresie

Măștile au determinat actorii să-și proiecteze emoțiile personajelor prin intermediul corpului. Salturile, căderile, gag-urile (micile glumițe), gesturile obscene și alte mici capricii au fost și ele încorporate în mișcările lor.

În ciuda spiritului său libertin sau poate chiar aparent anarhic, Commedia dell’arte a fost o artă extrem de disciplinată care necesită atât virtuozitate, cât și o viziune de ansamblu, năștea un atare sentiment ludic puternic, o modalitatea de impersonare care amintea de un joc. Talentul unic al actorilor din commedia a fost de a improviza situațiile pline de haz în jurul unui scenariu prestabilit. De-a lungul actului, au răspuns unul celuilalt sau chiar la reacția publicului. Aceștia au folosit lazzi o rutină ceva mai specială care se repeta. Una care putea fi introdusă în spectacole chiar în punctele esențiale sporiri hazului. Numerele muzicale și dialogul improvizat erau ideale pentru a varia situațiile comice de pe scenă.

Prin intermediul personajelor erau întruchipate tipologii de oameni. Acei „degenerați” care nu se puteau tempera, lăsând vederii cele mai mari vicii sau slăbiciuni cu care se confruntau. Frumusețea acesteia constă tocmai în modul prin care se „face haz de necaz”. Sau poate e tocmai plăcerea pe care o resimte și omul contemporan de a râde defectele celuilalt. E mult spus poate, dar o doză de malițiozitate cu siguranță exista în acest tip de umor.

Personaje precum Pantalone (nesățiosul negustor venețian), Dottore Gratiano (pedantul de la Bologna) sau Arlecchino (slujnicul răutăcios din Bergamo, cel care amintește cel mai mult de comedia palatină), au început ca satire ale „tipurilor” italiene și au devenit arhetipurile multora dintre personajele care erau preferate în secolul al XVII-lea, dar și pentru teatrul european din secolul al XVIII-lea.