Ion Luca Caragiale a fost și este considerat în continuare cel mai mare dramaturg al poporului român. Acesta s-a născut pe 13 februarie 1852 la Haimanale, Județul Prahova și și-a găsit sfârșitul în anul 1912 în Germania, fiind îngropat mai apoi la Cimitirul Bellu din București. După moartea sa a fost desemnat membru al Academiei Române.
George Călinescu, critic literar foarte cunoscut de către români, a declarat că ” Este la Caragiale un umor inefabil ca și lirismul eminescian, independent de orice observație ori critică… Teatrul operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia faza, vrăjit, din gura actorului și o continuă singur”.[1]
Pentru Caragiale, toate evenimentele care au avut loc în prima jumătate a secolului 20 au avut un impact copleșitor, astfel influențându-i munca. De cele mai multe ori dramaturgului îi plăcea să se identifice cu personajele sale, să empatizeze cu ele, să se pună în locul lor. Alteori, scriitorul se inspira din propria viață pentru a da naștere anumitor opere. Dintr-o astfel de experiență a luat naștere și ” O scrisoare pierdută”.
Interesul pentru politică s-a manifestat la Caragiale încă din tinerețe când citea zilnic ”ziarele roșii”[2], ziare ce aparțineau liberalilor. Făcând parte dintr-o grupare ce susținea spiritul politic liberal, Caragiale a simțit foarte bine schimbările care aveau loc în perioada lui I.C. Brătianu, care a fost prim ministru timp de 12 ani și s-a ocupat de consolidarea statului liberal.
Caragiale s-a apucat din tinerețe de jurnalism din nevoia de bani, dar apoi a revenit la vechia lui ocupație cu mare drag, publicând în ziare precum Telegraful și Ghimpele, dar și în reviste precum Convorbiri literare sau Revista Contemporană. Ceea ce era revigorant în articolele lui Caragiale era modul în care scria despre ceea ce se întâmplă în politică ”Zdravăn Guvern trebuie să fie, un guvern conservator, care se reazămă pe domnul Braremberg și domnul Mârzescu și tremură de rățoiala lui vernescan… Dar toamna vine: Parlamentul se apropie. Atunci e atunci. Până atunci o să amintesc generosului confrate ghicitoarea: Sâcâită vai de ea! Stă într-un vârf de nuia, și mi-e frică c-o cădea”.[3]
Lumea ziarului a influențat opera lui Caragiale întotdeauna, așa că la 27 de ani acesta a pus în scenă cele doua mari piese de teatru ” Conu Leonida față cu reacțiunea” și ” O noapte furtunoasă”.
În piesa ” O noapte furtunoasă” avem drept personaj principal pe Jupân Dumitrache, care este genul de burghez familist, aprig, ce ține la valorile familiei și căruia îi este teamă să își arate gelozia față de ceea ce se întâmplă cu soția sa. Imaginea femeii este reprezentată de către Caragiale de Veta și Zița. În această piesă, scena ziarului a fost introdusă de către Spiridon, aflat în ipostaza de ” sclav” al burghezului. Acesta îi aduce ziarul dimineața, ca un ritual ce are loc zilnic, personajele fiind dependente de ziarul tipărit, cititul în doi fiind ceva cu adevărat magic.
Până să ajungă la cititul ziarului, Jupânul Dumitrache a trebuit să se asigure că are un spațiu cu adevărat sigur pentru el, de aceea a cerut să îi fie aduse sabia și cintironul. Putem observa setea de ziar a oamenilor din acea perioadă din replica pe care Spiridon i-a dat-o jupânului în momentul în care acesta îl ceartă că a întârziat ”Vezi că erau mulți mușterii, jupâne, până să-mi dea madama gazeta.”
Ziarul care apare în această operă este „Vocea Patriotului Național” și prezintă articole precum „Republica și reacțiunea”. Autorul Articolelor este R.Vent, un student la Drept, tânăr scriitor publicist. Scena în care apare lecturarea ziarelor are rolul de a induce cititorul în scena politică prin satirizarea acesteia. Rolul lecturării ziarului în această operă este de a aduce umor atunci când viața pare tristă.
Putem evidenția importanța ziarului și în opera ”Conul Leonida-față cu reacțiunea”, operă apărută în 1880, unde personajul principal așa cum reiese din titlu este Conul Leonida. El este un pensionar ce își petrece timpul citind gazeta și povestindu-i nevestei sale, coana Efimița conținutul articolelor. Comparativ cu opera „O noapte furtunoasă”, aceasta prezintă o clasă socială mai neînsemnată, și anume mica burghezie.
Prima apariție a ziarului în această operă se desfășoară atunci când Conul Leonida îi povestește Efimitei despre cum a trăit cu prima soție și despre cum a aflat din ziarul „Aurora democratica” despre un eveniment la care au luat parte. Când erau pe cale să adoarmă, coana Efimița aude zgomote puternice de afara și se sperie, crezând că este începutul unei revoluții. Soțul o liniștește și încearcă amândoi să adoarmă din nou, dar zgomotele se repetă, iar un foc de armă iese în evidență. Amândoi se ridica din pat speriați iar aici este repusa în scena importanța ziarului, având rolul de informare, întrucât pe vremea aceea, era singurul mijloc de conexiune cu lumea din jur.
Conul Leonida își caută ziarul, unde descoperă că Reacțiunea stă la pândă. Spre dimineață își face apariția Safta, servitoarea lor, care îi liniștește pe cei doi. Aceasta le povestește ca de fapt, afara se sărbătorește Lăsata Secului și ca focul de arma face parte din acest obicei.
Conul Leonida este construit ca fiind un personaj cultivat atât în plan politic cât și în plan științific. Gazeta pe care acesta o citește, conține articole despre reacțiune si politica, rolul ziarului in aceasta opera fiind de informare si cultivare.
Pentru personajele lui Caragiale lipsa ziarului ar reprezenta un mare minus, întrucât așa cum am zis anterior, este singurul mod prin care aceștia pot fi la curent cu evenimentele din societate.
Bibliografie
[1] George Călinescu, Istoria Literaturii romane de la origine până în prezent, Editura Minerva, București, 1985
[2] Ș. Cioculescu, Viața lui I.L.Caragiale, Editura Minerva, București, 1972
[3] I.L.Caragiale, Restituiri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1886, pag. 14
