Rodica Draghincescu, având o vastă activitate literară și toată dedicată sprijinului emancipării femeilor, propune un volum de poeme, un proiect feminist frizând o zonă a maternității și a paternității. Deconstruiește tiparele familiei clasice și le evidențiază cu slăbiciunile aferente, cu neglijența, cu rupturile și în speță cu poveștile pentru copii mici. De fapt este o transmutare pe mare parte din filele cărții în creierul unui copil mic aflat între părinții săi ca motiv de împăcare la distanța dintre cuțitele lor.
Așa cum ne sugerează și titlul Copilul cu piele de iarnă (Editura Tracus Arte, 2020) este un copil aparent fără gen, tratat ca atare, obidit și lăsat să se descurce de cele mai multe ori singur cu emoțiile sale, simte abandonul părinților când ei se îngrijesc de a agonisi pentru zile, când este înțărcată, când mama ei își bandajează sânii pentru a opri alăptarea la cei doi ani ai copilului. Traumele copilului-fetiță decurg din patriarhatul instalat și din privilegiile patriarhale. Unde o fată nu valorează ca gen aduce exact paguba, pe când băiatul înseamnă bogăție, transmiterea numelui familiei mai departe, este o credință patriarhală înrădăcinată în zonele rurale. Bunica sa îi face o educație religioasă și destul de dură.
Mi-a amintit de Medeea Iancu divina tragedie, de Ofelia Prodan, fișă clinică și de multe alte cărți care explică o copilărie standardizată abrutizată, încărcată de traume care nu se discută în familii, de violență, de tensiune, de abandon și multiple eșecuri ale părinților, de sărăcia care se instaurează ca un regim al oprimării copiilor. Copilăria fericită este demitizată de aceste femei în frunte cu Rodica Draghincescu. Femeia matură demitizează relația ideală de cuplu. Scrisul Rodicăi nu preferă estetizarea, recurge la oralitate pentru a instala diverse subiecte incomode și tabu, pentru a le discuta și a problematiza.
Cartea Rodicăi nu este scrisă în scop pur terapeutic, ea creează solidaritate în jurul său cu femeile din biografie cu acele personaje din mediul rural, aduce odă morților, aduce odă păpușii pe care nu a mai primit-o. Ceea ce știe autoarea să facă cel mai bine este să elogieze într-o manieră dură absurdă și chiar neagră. Pe de altă parte durerea migratoarea, desprinderea și dezrădăcinarea, problemă deschisă de Malala, iată revine aici și vedem cum literatura femeilor din întreaga lume este interconectată. Că subiectele lor și preocupările lor sunt comune, că solitudinea, sentimentul de singurătate și de neînțelese, sentimentul că sunt niște singuratice nu le părăsesc chiar dacă nasc copii, chiar dacă își întemeiază familii.
Discursul Rodicăi Draghincescu este fără ifose, fără pretenții exacerbate, exprimându-se și în termeni francezi și nu doar, atunci când simte nevoie, fapt ce arată că poezia sa nu cunoaște granițe lingvistice. Exploatarea femeii o putem recunoaște, un teren încercat de Diana Geacăr, dar noi suntem oameni obișnuiți sau Elena Vlădăreanu, bani, muncă, timp liber. Clasa muncitoare, versus clasa intelectuală, copilul plecat dintr-o lume preistorică și ajuns în inima civilizației, toată acea ambiție transferată în literatura sa. Recomand parcurgerea tuturor textelor, este o inițiere în lumea femeilor atât de mult tăcută și atât te muncite. De unde atâta putere de a scrie și de a învinge? Ne vine să ne întrebăm adesea în legătură cu poetele de forța celei pe care o prezentăm astăzi publicului larg. Să luați cartea despre acest copil, se pare că este pentru noi toți cei care ne-am pierdut în noianul de zâmbete false.
Găsiți cartea Copilul cu piele de iarnă aici
