Coposu. Povestea de iubire

Personajele: Arlette, Corneliu.

În mai 1915, când se năștea în familia Marcoviciu primul copil, o fată ce a primit numele Arlette, Europa și întreaga omenire erau scuturate de febra marelui război, numit astfel atunci pentru că nimeni nu credea că va fi doar primul. Ioan Marvoviciu, fost general în armata noastră, ia după 1918 comanda Corpului de Grăniceri dislocate în orașul Chișinău. Micuța Arlette, copil cu sânge sârbesc de la tată și cu sânge franco-elvețian de la mamă, studiază în orașul basarabean, absolvind aici atât liceul cât și facultatea iar atunci când tatăl ei este trecut în rezerva armatei se mută cu întreaga familie pe malul românesc al Mării Negre, la Constanța, acolo unde mama ei moștenise un hotel.

Cu trei luni înainte de începerea primului război mondial, în mai 1914, la Bobota, în comitatul Sălaj, în familia preotului greco-catolic Valentin Coposu se naște Corneliu. Preotul lipsește o perioadă de lângă prunc, fiind trimis pe frontul din Galiția ca preot al armatei austro-ungare. În 1918, când fiul Corneliu avea patru ani, Valentin reprezintă Șimleu Silvaniei la Adunarea de la Alba Iulia.  Un an mai târziu, copilul este înscris la școala confesională română unită din Bobota și timp de patru ani studiază aici, abia apoi fiind admis la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. Corneliu este un elev impresionant și la 16 ani este deja student al Facultății de Drept și Științe de Stat din cadrul Universității din Cluj. În 1934 se înscrie la doctorat și după trei ani obține, atât de firesc, titlul. Sportiv încă din copilărie, practică halterele în cadrul Clubului Sportiv Universitar, fiind un veritabil campion al acestei discipline sportive.

Intră cu speranțe în viața politică, iar primul pas făcut este înființarea filialei Cluj a Partidului Național Țărănesc în 1993, urmat de alegerea sa, pe timpul studiilor, ca președinte al Uniunii Studenților Democrați din Universitatea Cluj, apoi președinte al Tineretului Național Țărănesc. Se dovedește un jurnalist politic de clasă, semnând zeci de articole în cotidianul clujean ,,România nouă”, continuând apoi activitatea jurnalistică în ziarul refugiaților transilvăneni după ce Ardealul de nord-vest a fost cedat Ungariei horthystă. Era el însuși un refugiat în capitala României, București. În urma celebrului proces ,,Skoda” din 1937, un proces politic în care el a fost sacrificat, este condamnat la trei luni și o zi de temniță și acolo, la închisoare, o întâlnește pe Ana Pauker, despre care va scrie mai târziu, în memoriile sale: ,,Păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrescă impresionantă, care suporta dialogul cu multă ușurință și avea la îndemână argumente pe care știa să le valideze cu multă pricepere.” Pentru cine nu a văzut cum arăta Corneliu Coposu înainte ca țara noastră să fie mușcată de fiara comunistă, decizia de reformare medicală a acestuia, datată 17 noiembrie 1937, ar putea părea incredibilă. Cu o greutate de 130 de kilograme la 1,87 metri, a fost reformat pentru obezitate cu tulburări funcționale.

Viața politică a însemnat pentru el ucenicia la liderul național al P.N.Ț., ilustrul om politic Iuliu Maniu, al cărui șef de cabinet a fost încă din perioada studenției, în 1930, perioadă în care cunoaște personalități precum musceleanul Ion Mihalache. Coposu scria în unul dintre volumele de memorii: ,, Iuliu Maniu m-a cunoscut de cînd m-am născut, familiile erau prietene, se întâlneau cel puțin o dată pe săptămînă pentru că Bobota, comuna mea, e la 13-14 km de comuna lui Maniu, Bădăcin. Mi s-a întâmplat de multe ori ca, mergând la Bădăcin, să întâlnesc diverse delegații, diverși reprezentanți mai mult sau mai puțin importanți ai politicii românești din vremea aceea.  Între 1937 și pînă la arestare, am fost secretar politic al lui Maniu și, aș putea spune, umbra lui, pentru că nu m-am despărțit niciodată de el, n-am lipsit de la nicio activitate desfășurată de el în perioada aceasta și aș putea afirma că am fost persoana cea mai apropiată de Maniu vreme de zece ani de zile.”

Dragoste la prima vedere

Iuliu Maniu avea un loc preferat în Constanța, ori de câte ori ajungea pe malul mării se caza la Hotelul Francez.  Tunurile celui de-al doilea război mondial trimiteau ecouri sinistre în jumătate de lume deja când, de Paștele anului 1941, liderul țărănist a mers la mare cu secretarul său, Coposu. Acolo s-au cunoscut Corneliu și Arlette și s-au îndrăgostit teribil.  Tinerii de 27, respective 26 de ani s-au căsătorit peste un an și jumătate și în ziua de 24 octombrie 1942, ziua nunții lor, printre invitați s-au regăsit mulți lideri politici ai acelor ani, nelipsind Maniu, care de altfel i-a și cununat.

În mod normal, povestea iubirii celor doi tineri ce încă nu împliniseră treizeci de ani ar fi trebuit să fie scrisă altfel, însă paginile ce erau goale în ziua nunții lor nu au primit slove de pace și dragoste decât pentru următorii cinci ani.

Înainte ca noul regim politic, maleficul comunism ce a distrus atât de mulți oameni cu spirit, să îi despartă, au mai trăit momente grele. În 1944, un bombardament distruge apartamentul de pe strada Victor Eftimiu, primul lor cămin familial. Peste trei ani, în 1947, armele tăcuseră demult în Europa, dar prologul războiului încă se scria în țara noastră și era scris cu litere de sânge. Pe 14 iulie comuniștii înscenează afacerea Tămădău, în urma căreia sunt arestați și apoi judecați, după modelul sovietic, Iuliu Maniu, Ion Mihalache și alți importanți lideri ai partidelor istorice.

Este arestat și Corneliu Coposu, Partidul Național Țărănesc este trecut în ilegalitate, Arlette rămâne singură, după cinci ani de căsnicie, este izgonită din propria garsonieră, fiind nevoită să se refugieze la mama și surorile lui Coposu.

În timp ce soțul este închis, Arlette este zilnic urmărită de ochii Securității, fapt consemnat de istoricul Marian Pop, care a găsit un document specific, un document înaintat Direcţiei Generale a Siguranţei Statului în ziua de 11 august 1948:  „La ordinul Dvs. nr. 27935 din 30 .VII. 948, cu privire la soţiile lui Corneliu Coposu şi a lui Kendell, consul englez, avem onoarea a raporta următoarele: În prezent, susnumita locuieşte cu întreaga familie Coposu, compusă din:Cornelia, Flavia, Doina, Rodica, Tudoreanu Elena şi Bărnuţiu Elena. Într-adevăr, susnumita are argintăria dusă la soţia consulului englez Kendell Milly, din Bd. Generalisimul Stalin nr. 72, care însă până în prezent nu a fost vândută.”

Anii de dor

Atunci când au realizat că nu pot găsi motive pentru a o aresta, comuniștii au ales un cap de acuzare și cel ales a fost cel mai grav: înaltă trădare. După arestarea soțului, Arlette a locuit cu familia soțului trei ani, până în ziua de 13 iunie 1950 când, alături de sora sa, France, este arestată, acuzația fiind aceea de înaltă trădare. Ambele lucrau, având în vedere faptul că vorbeau nativ franțuzește, la Legația Franței. Acest fapt și acela că France era iubita militarului atașat al legației au fost de ajuns pentru a fi aruncate în tenebrele temniței. Același istoric Marian Pop preciza: „Încă nu am găsit dosarul de Securitate al lui Arlette, dar din câte ştim, totul a fost un fals pretext. Vina pe care o avea era, de fapt, că era soţia lui Corneliu Coposu“.

Corneliu petrece unsprezece ani, fără a fi judecat, în arestul preventiv și, după acest deceniu i se înscenează un proces pentru ,,înaltă trădare a clasei muncitoare și pentru crimă contra reformelor sociale”. Sentința este înfiorătoare: muncă silnică pe viață. Urmează ani de periplu din penitenciarele României comuniste: arestul Ministerului de Interne, închisoarea Malmaison de pe Calea Plevnei din București, penitenciarul Pitești, penitenciarul Văcărești din București, penitenciarul din Craiova, penitenciarul Jilava, penitenciarul Bragadiru, Unitatea de muncă nr. 1 Cap Midia, de fapt Canalul Dunăre-Marea Neagră, lagărul de triere din Ghencea, București. Muncă forțată a făcut la ferma Bragadiru, Unitatea Militară din Ocnele Mari, apoi, din nou, la penitenciarul Văcărești, la penitenciarul Poarta Albă din Constanța, penitenciarul Sighetul Marmației, penitenciarul Jilava și penitenciarul Râmnicu Sărat, penitenciarul Gherla, penitenciarul Aiud și iarăși la penitenciarul Râmnicu Sărat.

France, sora Arlettei, murise în 1958 la Văcărești. Cei doi soți nu au avut niciodată informații unul despre celălalt din momentul în care închisoarea i-a despărțit. Corneliu Coposu a fost eliberat pe 9 iulie 1962, dar imediat mai primește doi ani de domiciliu forțat în Brăila, într-o comună, Rubla, cu nume atât de ironic. Biograful omului politic, Tudor Călin Zarojanu, a scris că ,,în momentul arestării, Corneliu Coposu cîntărea 114 kg, iar la eliberare  51”. În Rubla trăiește într-o comunitate din care mai făceau parte și Ion Diaconescu sau Virgil Solomon.  În toți acești ani, Arlette este plimbată, asemenea soțului, prin mai multe penitenciare.

Regăsirea. Sfârșitul poveștii.

Arlette este eliberată pe 17 aprilie 1964. Trăiește în libertate doar zece zile până își revede soțul, eliberat și el. Cei șaptesprezece ani de temnițe nu reușiseră să șteargă nimic din iubirea născută la Constanța în 1941. Încearcă să trăiască zilele amare ce le erau oferite de o țară îngenuncheată, Coneliu angajându-se pe un șantier, iar ea soră de caritate.

Doar trei ani a fost însă timpul ce li s-a mai dat. Arlette se simte rău încă din primele luni de libertate, iar analizele efectuate la un moment dat au rezultate înfiorătoare: cancer de ficat. În timpul acesta, unul dintre informatorii Securității completa o notă informativă: „Corneliu Coposu este convins că boala este consecinţa marilor suferinţe îndurate în greii ani de detenţiune, ea fiind condamnată în 1950 la muncă silnică pe viaţă de Tribunalul Militar Bucureşti pentru spionaj în favoarea Legaţiei Franţei.“,

Pe 27 decembrie 1966, Corneliu Coposu se desparte pentru totdeauna de Arlette , iubirea vieții lui, după o poveste de dragoste cu mai mulți ani în temnițe separate decât ani în care s-au putut privi în ochi. Avea 51 de ani.

Anii ce au urmat momentului în care a aruncat pământ peste sicriul soției au însemnat Corneliu Coposu speranță și luptă clandestină împotriva regimului comunist. Pentru Securitate au însemnat un dosar de urmărire informativă de 38 de volume.

Și, ca mai mereu în istoria noastră, atunci când vremurile i-au permis vocii lui, slăbite în bezna carcerelor, să fie auzită, noi i-am acoperit-o cu huiduieli la București sau la Alba Iulia.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor