Istorie

Cum au decurs ultimele ore din viața celebrului pictor Ștefan Luchian

Ștefan Luchian și-a dat ultima suflare în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916 în casa sa din București. Din păcate, pictorul nu a reușit să își termine opera la care lucra cu mult drag de mai bine de 3 luni.

Pictorul și-a găsit sfârșitul la numai 48 de ani. Mulți spun că moartea a venit ca o ușurare pentru acesta, deoarece i-a curmat suferința pe care o purta cu el de aproape 7 ani. Tocmai din această suferință au luat naștere marile opere de artă ale artistului. În ultimii săi ani de viață, acesta a inovat modul de a picta, oferindu-le oamenilor celebrele sale tablouri cu flori în vază, așa zisa natură moartă.

În această casă a trăit, a lucrat, a suferit și a murit neînțeles pictorul Ștefan Luchian (1868-1916)”. Aceasta este deviza care este inscripționată pe casa unde bărbatul și-a găsit sfârșitul. Luchian a fost persoana care niciodată nu s-a dat bătută indiferent de durerile și agonia care veneau mai ales seara. Obișnuia să se întindă în pat în momente ca astea și să își spună în gând „Gata, a trecut”, așa cum a declarat cu puțin înainte de a muri.

Așa cum am spus, boala lui a dat primele semne atunci când artistul avea puțin peste 30 de ani. În aceea perioadă Luchian o ducea destul de bine. Călătorea des, întâlnea tot felul de oameni și învâța tot mai multe despre pasiunea pe care a transformat-o în artă. Din păcate, banii s-au dus repede, tablourile pictate de el nu s-au vândut aproape deloc, iar Luchian trăia cu o mare durere în suflet. Părinții femeii pe care o iubea nu erau de acord cu căsătoria celor doi.

Bărbatul s-a internat prima dată la spitalul Pantelimon, unde doctorul Gheoghe Marinescu a încercat din răsputeri să găsească un tratament pentru ceea ce urma să fie scleroză multiplă. În multe dintre scrisorile adresate bunului său prieten Constantin Mille, Luchian povestea cum ușor, ușor picioarele începuseră să îi paralizeze, iar mâinile urmau și ele. Aceasta a fost cea mai mare durere a artistului. Faptul că nu mai putea picta îl făcea să se simtă cu adevărat invalid în fața bolii.

În ultimele momente ale sale de luciditate, Luchian nu mai putea ține pensula în mână, așa că l-a rugat pe unul dintre prietenii care veneau adesea să îl vadă, să îi lege pensula de mână. Uitați ce a declarat Nicolae Tonitza, ultimul om care l-a mai văzut pe artist în viață:

„I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui a început să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător.”