Literatură

Dana Heuberger, Scrisori către un critic – jurnal

Dana-Heuberger-Scrisori-catre-un-critic-Jurnal

Dana Heuberger mi-a trimis în mod absolut neașteptat cartea ei și după ce am purtat-o cu mine, citit-o și subliniat pasaje, am decis să îmi fac curaj a scrie despre ea. Publică la Grupul Editorial Art în anul 2019 cartea Scrisori către un critic, titlu care promite anume epistole. Dar e o falsă ipoteză, în fond sunt gândurile sincere ale Danei expuse. Anumite momente din viața ei. Eram obișnuită să citesc doar jurnale care prezintă traume, anume situații de evaluat, cu încărcătură emoțională impactantă și greu de gestionat, ei binei această carte este ca un câmp însorit, pare că Dana se ocupă doar de partea pozitivă a vieții. Pare o scriitoare veselă între poeții triști, ca să comit o ironie. Asta ori pentru că nu a contaminat-o încă segmental de cărți etalând depresii, ori pentru că pur și simplu biografia ei, așa cum și spune de fapt nu include evenimente biografice derapante. Pare chiar că îi lipsesc și le caută.

Un mănunchi de texte publicate în Literatura de azi, girate de criticul literar Daniel Cristea-Enache și mai apoi de editorul care crede în ideile Danei, Călin Vlasie alcătuiesc cartea Scrisori către un critic, știm din Argumentul Danei care anunță că în interior vom găsi eseuri. Ea le numește eseuri, eu le numesc note de jurnal, Daniel Cristea-Enache notează pe coperta 4 a cărții: „O remarcabilă profesoară de matematică scriind texte esthetic-confesive la îndemnul unui critic literar: iată pariul riscant pe care Dana Heuberger l-a făcut cu ea însăși, cu neîncrederea inițială că paginile sale pot să intereseze și să placă. Spre deosebire de atâția autori hiperactivi și narcisiști, care nu au mai nimic de spus dar se încăpățâneasă să tot publice, Dana Heuberger pune în rândul originalelor „scrisori” pe lângă modestie, anii săi deformare intelectuală, încrederea în reperele culturale, febra supraviețuirii prin literature înainte de decembrie 1989 și adaptarea deloc simplă la epoca libertății. Fiecare „scrisoare” va fi parte a unui jurnal la vedere, destinatarul devenind dintr-o persoană, o categorie: generația noastră, formată în regimul trecut, căruia i-a supraviețuit.”

Aici Dana încearcă trecerea de la memoria unei femei cu preocupări pentru științele exacte deschiderea către filologie, cee ace îi și reușește. Notează impresii de lecturi, de exemplu:„Dacă în adolescență n-am gustat Roșu și negru a lui Stendhal (prea siropoasă!) și nici înălțătorul Mere roșii a lui Alexandu Tatos (un film multe prea plat și previzibil), singura opera „la culoare” pe care am agreat-o pe vremea aceea a fost volumul Roșu vertical, cu ajutorul căruia l-am descoperit, în ciuda titlului care ar fi trebuit să mă alunge, pe marele Nichita.”(p.17), iată că Dana avea un interesant mod de a-și alege lecturile, am spune random, pornind de la o culoare, interesant și provocator, probabil mizând pe curiozitatea care conduce pe un drum sau altul.

Așa cum se întâmplă în orice jurnal, găsim elemente biografice, dar trecute ca adevărate avalanșe ale melancoliei, o melancolie care instigă la cugetări cu tentă filosofică. „Sunt născută iarna. Ar trebui să-mi placă zăpada și frigul. Ei bine, nu mă încântă. Omătul, ca spectacol, e fabulous în primele lui ore, cu fulgii calmi care, atunci când sunt mari, de zahăr, îmi vine să-i mănânc. Și nu mă mai satur de rotirea celare care-mi scapă și de liniștea pe care o imprimă locului, nefăcând altceva decât să se așeze, tot mai mulți, albindu-l cu hotărâre.”(p.19)Dana vorbește ca pentru sine și parcă stârnind un recurs la amintiri și la sinele său, încearcă să se definească, nu ca scriitoare, ci ca personalitate.

Parcă e un alint așezat în pagini, de parcă însemnările acestea atât de familiare ei ne-ar fi familiare și nouă, ni le transmite ca și cum am sta aici și acum împreună la gura șemineului și i-am vizualiza pozele de familie. Ni le dezvălui scoțând din sertar una după alta. Dar mi se pare că pentru o femeie matură, păcălește lectorii și rămâne în copilărie, acolo unde totul e duios și nimic incriminant, este ceea ce fac toți scriitorii care nu-și asumă prezentul biografic în scrierile lor. Ne lansează în fabuloase călătoriii imaginare. Ne poartă vrem-nu vrem prin gândurile ei care curg ca o cascadă. Parcă așa cu un fel de elan al omului obișnuit să se noteze pe sine numai și numai în simboluri.

Se dezlănțuie aparent, dar nu ne spune nimic în fapt. Nu este un jurnal de dezvăluire, este un jurnal de marcare a unui moment pe piața de carte, aici Dana Heuberger ne invite la o introducere în ceea ce înseamnă creierul ei, dar știe cum să ne momească cu orice altceva însă nu ceea ce e cu adevărat important. Se teme de cenzură? Se teme de realitate? Ei bine, poate încă se află în căutarea propriului sine. Ne propune și anumite poeme la fel de abstracte, aș zice. Mi-ar plăcea să pătrund în creierul Danei, sunt convinsă că ar fi vrut să ne spună cu totul și cu totul altceva. Dar ne-a lăsat cuvintele acestea din care înțelegem determinarea sa de a scrie și de a se înscrie pe sine în cursa sa literară făcând un pariu parcă cu Ion Babu și el matematician, că uite domne, și o femeie-Dana matematician se poate remarca în lumea literaturii române, nu doar tu, Ion. Iar eu a trebuit să pic toate examenele de matematică să ajung să scriu despre încântătoarea carte a unei profesoare de matematică, soarta este atât de ironică!

Dana Heuberger, Scrisori către un critic, aici!