Istorie

De ce ne fascinează mitologia?

De ce ne fascinează mitologia?

De-a lungul existenței rasei umane, ne-am pus tot felul de întrebări fundamentale cu privire la viață, la moarte, la natura relațiilor dintre noi. Surprinzător, de-a lungul Globului și desfășurate de-a lungul unei lungi perioade de timp, răspunsurile la aceste întrebări s-au dat într-o manieră similară: prin intermediul mitologiei.

Începând cu societăți uriașe și continuând cu așezări individuale, toate și-au creat propriile zeități, monștri și mituri. Acestea spun povestea noastră, a originilor noastre, a dezastrelor, calamităților, triumfurilor, având totodată și rolul de unelte foarte expresive, prin care ni se explică ori ni se comunică lecțiile cele mai importante ale vieții.

Majoritatea religiilor și mitologiilor conțin elemente definitorii care adresează problemele fundamentale ce ne frământă pe toți, încă de la apariția societăților civilizate: întrebări legate de moarte, naștere, astrologie, de natură privită ca un întreg. Adeseori, ne îndreptăm privirea către natură pentru a da sens unor povești care la început păreau fără răspuns, prin inventarea unor zeități care provin fie din Soare, fie din Lună, din râuri, din mare sau munți. Acest determinism geografic este foarte răspândit în mentalul colectiv al popoarelor, după cum putem observa.

În speranța de a da un sens inexplicabilului, noi, oamenii, avem o tendință cel puțin ciudată de a ne subordona unei puteri mai mari, mult peste capacitatea noastră de înțelegere. Majoritatea teologiilor încearcă să-i ”alchimizeze” pe acești zei și eroi ai creației noastre prin sacrificiu, muzică, dans, rugăciuni și ceremonii respectate cu sfințenie. Prin intermediul acestor activități încercăm să ne arogăm o oarecare putere asupra unor evenimente importante, dar extrem de imprevizibile ale vieții: sănătatea, moartea,  recolta anuală sau succesiunea fluxului și refluxului. Aceste ritualuri oferă fiecărei societăți un set de tradiții care ajută la făurirea unei identități, atât la nivel de comunitate, cât și la nivel individual, de apartenență la grup.

Oamenii care studiază științele cognitive au asemănat experiența mistică pe care o trăim atunci când spunem o rugăciune cu valul de emoție resimțit la un eveniment sportiv de mare importanță. Exultăm în urma acelui sentiment de ”împreună”, de coeziune socială, pe care îl simțim în timpul și după o slujbă, refrenul unei rugăciuni sau, de ce nu, după recitarea imnului echipei de fotbal preferate, pe un stadion.

Dar ce ne facem dacă nu avem astfel de ritualuri, legende, povești, pe care să ne bazăm ritualurile, ce ne mai rămâne atunci? Viața unui ateu este marcată de câteva evenimente, precum nunta, înmormântarea, ori alte ceremonii cărora însă le lipsește acel sentiment de festivitate, acele legături făcute involuntar de mintea noastră între diferitele mirosuri, sunete și alți asemenea stimuli.

Mai mult decât atât, bogăția imaginației din mituri și legende face ca mesajul pe care îl conțin să fie mult mai ușor de transmis. De exemplu, o mămică spunându-i copilului ei să fie bun cu ceilalți copii, pentru că ”așa e bine”, e foarte probabil să nu fie de foarte mare impact în mintea acelui copil. Dacă însă, același mesaj este învelit într-o poveste ori mit antic, devine, dintr-o dată, ceva mult mai tangibil, mai palpabil, ceva cu care putem relaționa instantaneu: dacă nu ești cuminte, Zeus, cel mai important zeu din mitologia greacă, un om cu barbă mare, care locuiește în vârful unui munte, va arunca cu fulgere spre pământ și va fi tare supărat. Clar, nu ne dorim asta!

O enumerare cu vreo treizeci de exemple când Zeus s-a supărat și a cauzat  orori de neînchipuit altor copii care nu s-au purtat cuviincios va avea un efect aproape instant atât în mintea unui micuț neastâmpărat, cât și în mintea povestitorului. Iată de ce iubim mitologia!