Între 1873 și 1876 Nietzsche a publicat patru Meditații intempestive. Al doilea dintre acestea este eseul foarte des amintit cu denumirea de A doua considerație inoportună. Despre folosul și neajunsurile istoriei pentru viață. (1874) Totuși, o traducere mai exactă a titlului este Despre folosul și neajunsurile istoriei pentru viață.
Semnificația conceptelor de „istorie” și „viață”
Termenii cheie din titlu de istorie și viață sunt utilizați într-un mod exhaustiv, cuprinzând mai multe semnificații, fapt ce îngreunează o hermeneutică pretabilă valorii eseului său. Ce trebuie reținut este faptul că, în acest caz, Nietzsche, se referă în mod special la conceptul ce ar pute fi numit drept cunoașterea istorică a culturilor anterioare (așa cum ne-am putea referi, spre exemplu la epocile culturale: Renaștere, Iluminism, Romantism etc.), este raportare istorică la viață care include și cunoștințe despre filosofia antică, literatură, artă, muzică etc. Dar el are, de asemenea, în minte bursele în general, inclusiv angajamentul față de principiile stricte ale metodelor științifice și, de asemenea, o conștientizare istorică generală, care plasează continuu timpul și cultura omului contemporan cu cele ale omului din Antichitate. Se face recurs la crearea legăturii cu trecutul nostru. Cultura contemporană este vasala celei antice.
Termenul de viață nu este la rândul său foarte clar definit niciunde în cadrul eseului. Doar într-un singur loc, Nietzsche îl descrie drept „o putere necunoscută care conduce în mod nesatisfăcător către voința de putere”, dar nici asta nu ne spune prea multe. Ceea ce pare să aibă în minte de cele mai multe ori, când aduce în discuție conceptul de viață, este ceva asemănător unui angajament profund, divers, creativ, cu lumea în care trăiește omul. Aici, ca în toate operele sale, crearea unei culturi impresionante este de maximă importanță pentru Nietzsche. Pentru el este un aspect esențial chiar.
Nietzsche și demonii săi
La începutul secolului al XIX-lea, Hegel (1770-1831) deja oferise p schemă filosofică a istoriei care se raporta la istoria civilizației atât în expansiunea libertății umane, cât și dezvoltarea unei conștiințe de sine mult mai profundă cu privire la natura și sensul istoriei. Propria filosofie a lui Hegel reprezintă cea mai înaltă etapă realizată încă în auto-cunoașterea umanității. După ce Hegel, a acceptat faptul că în linii mari cunoașterea trecutului este un lucru bun. De fapt, secolul al XIX-lea s-a dovedit a fi cel mai informat din punct de vedere istoric față de orice altă epocă anterioară contemporaneității sale. Nietzsche, în schimb, așa cum îi plăcea să facă, pune sub semnul impreciziei această credință larg răspândită. Pune la îndoială toate cunoștințele pe care le aveau contemporanii săi despre trecut, despre cele mai apropiate epoci istorice. Filosofia lui Nietzsche regândește modul de raportare la Antichitate. Propune și reevaluarea filozofiei și artei Greciei din perioada istorică cea mai îndepărtată.
1) etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită;
2) etapa rațiunii echilibrate și a visării (apolinicul);
3) etapa haosului, a beției, a dezordinii, a băuturilor narcotice (dionysiacul);
4) etapa acordului între apolinic și dionisiac, unde starea de beție este limitată de o rațiune echilibrată. În special tragedia greacă.
Sursa: Wikipedia
Nietzsche identifică 3 abordări ale istoriei: monumentală, pe cea antică și critică. Fiecare poate fi folosit într-un mod bun, dar fiecare are pericolele sale.
„în decursul celei mai îndelungate perioade din istoria umanității – denumită epoca preistorică – valoarea sau non-valoarea unei acțiuni se deducea din consecințele sale: actul în sine era la fel de puțin luat în considerație ca și originea sa”, dar spune și că „nu există defel fenomene morale, ci doar o interpretare morală a fenomenelor”. Dincolo de bine și de rău, Cap. 4.
Istorie monumentală
Istoria monumentală se concentrează pe exemplele de personalități mari, de unde reiese măreția umană, oameni care flatează conceptul în sine de om Oferindu-i un conținut mult mai frumos. Unde am putea face de asemenea legătura cu ideea și conceptul de Supraom. Nietzsche nu oferă nume, dar probabil se referă la oameni precum Moise, Iisus, Pericle, Socrate, Cezar, Leonardo, Goethe, Beethoven și Napoleon. Un lucru pe care toți marii indivizi îl au în comun este dorința de a-și risca viața și bunăstarea materială. Astfel de oameni ne pot inspira să ajungem noi înșine la măreție. Ele sunt un antidot pentru tristețea lumii.
Dar istoria monumentală prezintă și anumite capcane. Când privim aceste figuri anterioare nouă drept surse de inspirație, putem distorsiona istoria, trecând cu vederea circumstanțele unice care au dat naștere lor. Este destul de probabil ca o astfel de cifră să nu apară din nou, deoarece aceste circumstanțe nu se vor mai produce niciodată. Un alt pericol constă în felul în care unii oameni tratează marile realizări din trecut (de exemplu, tragedia greacă, pictura renascentistă) considerate canonice. Sunt privite ca o suită de paradigme de la care arta contemporană nu ar trebui să se abată de la ea. Atunci când este folosită în acest fel, istoria monumentală poate bloca calea către realizări culturale noi și originale.
Istoria antică
Istoria antică se referă la scufundarea savantă într-o anumită perioadă trecută sau cultură trecută. Aceasta este abordarea istoriei, în special tipică cadrelor universitare. Poate fi valoros atunci când ajută la îmbunătățirea sentimentului nostru de identitate culturală. De exemplu. Când poeții contemporani dobândesc o înțelegere profundă a tradiției poetice căreia îi aparțin, acest lucru își îmbogățește propria operă. Ei experimentează „mulțumirea unui copac cu rădăcinile sale”.
Dar această abordare are și potențiale dezavantaje. Prea multă scufundare în trecut duce cu ușurință la o fascinație nediscriminatorie și la venerație pentru orice este vechi, indiferent dacă este cu adevărat admirabil sau interesant. Istoria antică degenerează cu ușurință într-o simplă învățătură. Se creează un loc în care scopul de a face istorie va fi fost de mult timp uitat. Și respectul față de trecut pe care îl încurajează poate inhiba originalitatea. Operele sau oricare alte produse culturale din trecut sunt văzute atât de minunate încât putem pur și simplu să ne odihnim, să nu mai creăm și să fi foarte bine și mulțumiți de ele. Astfel suntem tentați să nu încercăm să mai creăm nimic nou.
Istorie critică
Istoria critică este aproape opusul istoriei antice. În loc să venerăm trecutul, îl respingem ca parte a procesului de creare a ceva nou. De exemplu. Mișcările artistice originale sunt adesea foarte critice cu privire la stilurile pe care le înlocuiesc. Cum ar fi modul în care poeții romantici au respins dicția artificială a poeților din secolul al XVIII-lea. Pericolul este însă că vom fi nedrepți față de trecut. În special, nu vom reuși să vedem cum au fost necesare acele elemente din culturile trecute pe care le disprețuim; că s-au numărat printre elementele care ne-au dat naștere.
Problemele cauzate de prea multe cunoștințe istorice
În viziunea lui Nietzsche, cultura sa (și probabil că ar spune și a noastră) a devenit cumva infestată cu prea multe cunoștințe. Și această explozie de cunoaștere nu servește „vieții”. Adică nu duce la o cultură contemporană mai bogată, mai vibrantă. Dimpotrivă.
Savanții sunt obsedați de metodologie și analize sofisticate. Procedând astfel, ei pierd din vedere scopul real al muncii lor. Întotdeauna, ceea ce contează cel mai mult nu este dacă metodologia lor este solidă, ci dacă ceea ce fac servește la îmbogățirea vieții și culturii contemporane.
Foarte des, în loc să încerce să fie creativi și originali, oamenii educați se scufundă pur și simplu într-o activitate științifică relativ ternă, lipsită de elementul acela de vivacitate. Rezultatul este că, în loc să avem o cultură vie, avem doar o cunoaștere a culturii. În loc să experimentăm lucrurile cu adevărat, adoptăm o atitudine detașată, erudită față de ele. S-ar putea gândi aici, de exemplu, la diferența dintre a fi transportat de o pictură sau o compoziție muzicală și de a observa cum reflectă anumite influențe ale artiștilor sau compozitorilor anteriori.
Dezavantajele prea multor cunoștințe istorice
La jumătatea eseului, Nietzsche identifică cinci dezavantaje specifice de a avea prea multe cunoștințe istorice. Restul eseului este în principal o elaborare asupra acestor puncte. Cele cinci dezavantaje sunt:
- Creează prea mult contrast între ceea ce se întâmplă în mintea oamenilor și modul în care trăiesc. De exemplu. filosofii care se scufundă în stoicism nu mai trăiesc ca stoicii. Ei doar trăiesc ca toți ceilalți. Filosofia este pur teoretică. Nu ceva de trăit.
- Ne face să credem că suntem mai drepți decât vârstele anterioare. Avem tendința să privim înapoi la perioadele anterioare ca inferioare nouă în diferite moduri, în special, poate, în domeniul moralității. Istoricii moderni se mândresc cu obiectivitatea lor. Dar cel mai bun tip de istorie nu este genul care este scrupulos obiectiv într-un sens științific științific. Cei mai buni istorici lucrează ca artiști pentru a aduce la viață o vârstă anterioară.
- Întrerupe instinctele și împiedică dezvoltarea matură. Sprijinind această idee, Nietzsche se plânge în special de modul în care savanții moderni se înghesuie prea repede cu prea multe cunoștințe. Rezultatul este că își pierd profunzimea. Specializarea extremă, o altă caracteristică a științei moderne, îi îndepărtează de înțelepciune, care necesită o viziune mai largă asupra lucrurilor.
- Ne face să ne gândim la noi înșine ca imitatori inferiori ai predecesorilor noștri. Aceasta duce la ironie și la cinism.
- În explicarea punctelor 4 și 5, Nietzsche se angajează într-o critică susținută a hegelianismului. Eseul se încheie cu exprimarea unei speranțe în noua generație, prin care pare să se înțeleagă pe cei care nu au fost încă deformați de prea multă educație.
În fundal – Richard Wagner
Nietzsche nu menționează în acest eseu prietenul său de atunci, compozitorul Richard Wagner. Dar, trasând contrastul dintre cei care doar știu despre cultură și cei care sunt implicați în mod creativ cu cultura, aproape sigur l-a avut în minte pe Wagner ca un exemplu de acest tip. Nietzsche lucra atunci ca profesor la Universitatea din Basilea din Elveția. Ori de câte ori putea, lua trenul spre Lucerna pentru a-l vizita pe Wagner, care la acea vreme compunea ciclul său de patru opere.
Casa lui Wagner de la Tribschen reprezenta viața. Pentru Wagner, geniul creator care era și un om de acțiune, angajat pe deplin în lume și care lucra din greu pentru a regenera cultura germană prin operele sale, a exemplificat modul în care s-ar putea folosi trecutul (tragedie greacă, legende nordice, muzică clasică romantică) în un mod sănătos de a crea ceva nou.
