Literatură

Diana Geacăr, Dar noi suntem oameni obișnuiți – secvențe de mariaj

Diana Geacăr, Dar noi suntem oameni obișnuiți - secvențe de mariaj

Diana Geacăr s-a născut la 09.01.1984 în Târgoviște. Trăiește în Târgoviște. A publicat volumele de versuri: Bună, eu sunt Diana și sunt colega ta de cameră, Editura Vinea, 2005; Frumusețea bărbatului căsătorit, Editura Vinea, 2009; Dar noi suntem oameni obișnuiți, Cartea Românească, 2017; Volumul de proză: Cine locuiește la subsol, Editura Paralela 45, 2018, Colecția Avanpost; Ce văd dragonii, Editura Polirom, 2019; Scriitoare și traducătoare; În 2009, a participat la a treia ediție a workshop-ului de traducere de poezie Reverse, organizat la Szigliget, în Ungaria, de József Atilla Circle Literary Association of Young Writers (JAK).

A tradus din limbile engleză și franceză, cărți de literatură contemporană și, din limba engleză, poeme pentru revista online Crevice și pentru antologia de poezie internațională contemporană Portrete de frontieră/GrenzPortraits (Klak Verlag, Berlin, 2017, coord. Rodica Draghincescu), în care este prezentă și ca autor. A publicat în revistele: Poesis Internațional, Timpul, Literomania, Levure littéraire, Crevice, Subcapitol; DLITE, Prăvălia culturală ș.a. A fost inclusă în volume colective:Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului Național de Poezie Mihai  Eminescu – OPUS PRIMUM 1999-2017, Casa de Editură Max Blecher, 2017; Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste, Editura Paralela 45, 2017, coord. Cosmin Perța,  Alina Purcaru și Paula Erizanu, Un secol de poezie roână scrisă de femei, Volumul I (1990-2019), Editura Cartier, 2019, ș.a.m.d.; Obține premii pentru activitatea sa literară: Premiul Național „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM, 2006; Premiul „Marin Mincu”, 2009;

Diana Geacăr, nu știu dacă a mers cu valul sau cu generația ei în turmă, cât pare că, mai degrabă și-a urmat propria cale și propriul destin în poezia românească. A debutat cu Bună, eu sunt Diana și sunt colega ta de cameră, un volum de poeme bine receptat și premiat la vremea lui. N-a fost una dintre poetele care să fi intrat în poezie neobservată, nici n-avea cum având în vedere că vine dintr-o familie cu tradiție pe linia filologică. Să scrii o carte numită Frumusețea bărbatului căsătorit în România conservatoare a lui 2009, iată o dovadă de curaj, pe urmă chiar din sânul familiei să apară cu Dar noi suntem oameni obișnuiți. Într-o societate în care nu spunem problemele de acasă, ascundem subpreș acele lucruri care uneori ne suprasolicită, acele situații limită, evenimente negative succesive cărora să le facem față, comportamente bizare, reacții nepotrivite cu anumite situații din partea membrilor familiei.

Sunt întru totul în asentimentul Anastasiei Gavrilovici, și are dreptate să spună că, probabil particularitatea poeziei Dianei Geacăr este discursul temperat pe tema aceasta feministă a unei familii în care femeia este doar aparent egală cu bărbatul, în realitate ea preluând toate atribuțiile domestice, ea este mamă inclusiv pentru tatăl afectat de boală și pare să aducă în vizor femeia ca mamă universală, mamă pentru soț, mamă pentru propriul tată, mamă pentru propriul fiu, se înscrie așadar în linia Mary Wollsonecraft în A Vindication of the Rights of Women (1792), și Hannah Moore în pamfletul ei Strictures on the Modern System of Female Education (1799). E de fapt o trecere în evidență a faptelor concrete care se petrec în familia tradițională, orientată înspre garantarea drepturilor bărbatului.

Volumul de poeme cel mai recent, Dar noi suntem oameni obișnuiți, al Dianei Geacăr – se deschide cu un poem care însumează de fapt întreaga viață a unei familii tinere, în care femeia e suprasolicitată iar bărbatului îi este permis să se relaxeze, adică își revendică acest drept, pe când femeia din însăși firea ei nu-l are și nici nu-și închipuie că ar putea să și-l ceară. Exact tematica inegalității de roluri în familie. Tata nu este egal cu Mama, ci tata își păstrează toate drepturile pe care le avea și înainte de nașterea copilului. Despre echitatea de roluri vorbește și Mihaela Miroiu în câteva dintre lucrările ei, iată poemul despre care fac vorbire, cel care stabilește nu numai relațiile dintre personaje, dar și atmosfera tensionată și oprimarea din lipsă de echitate de rol:

„Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune

o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele în balcon.

De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.

Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

 

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea

perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

 

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește

copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

 

în geamuri cu furia corpurilor disperate

să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

 

în apă în timp ce erau mângâiați

de om, monștri cu piele respingătoare,

 

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care, pe care îl țin aproape

tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

 

și zice Aaa. Probabil vreo umbră

a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

 

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru

pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.”

 

(Superputeri, p. 9)

Cartea Dianei Geacăr, Dar noi suntem oameni obișnuiți, poate fi comandată aici!