Monden > Diverse > Literatură > Doina Sălăjan, Poeme roz cu franjuri negre – Strigă-mi de-acolo că mă iubești
Literatură

Doina Sălăjan, Poeme roz cu franjuri negre – Strigă-mi de-acolo că mă iubești

Doina Sălăjan, Poeme roz cu franjuri negre

Doina Sălăjan s-a născut pe 14 februarie 1936 la Beiuș, jud. Bihor, de unde familia se va muta la Oradea. În 1940 va trăi grozăvia refugiului, apoi infernul bombardamentelor în orașul Ploiești, de unde doar cu mama sa, în 1947 (tatăl decedând în 1945), se va întoarce la Oradea. Va debuta în Almanahul Literar din Cluj în 1951, iar în 1952 va intra la Școala de literatură „Mihai Eminescu” absolvind-o în 1954. Va fi repartizată la revista Steaua din Cluj, condusă de A. E. Baconsky. Se va transfera la revista Cravata Roșie din București, unde va lucra până în 1958, când aducându-i-se grave acuzații de „revizionism”, „atitudine dușmănoasă față de regim”, este declarată „dușman de clasă”. O dovadă, printre altele (unele inventate) este și poezia „Uitarea”, apărută în Gazeta Literară.

Este dată afară din redacție și din Uniunea Scriitorilor (unde a fost membră din 1956), i se ia dreptul la scris (de fapt dreptul la orice muncă) și trăiește ani de teroare și lipsuri. După un lung timp de marginalizare este obligată la „munca e jos”, lucrând ca hamal (mânuitor de mărfuri la uzina „Electromagnetica” și curier la Institutul de Studii și Proiectări Forestiere. În 1964 i se aduce la cunoștință că a fost „reabilitată”, astfel că, în 1965, se înscrie la Facultatea de Litere din București, pe care o absolvă, dobândind licența în 1970) În 1968 va fi reprimită în Uniunea Scriitorilor. Va publica prima carte după zece ani de tăcere. Neîngăduindu-i-se reîntoarcerea în presă, va lucra ca funcționar (secretar literar) la Uniunea Scriitorilor. A publicat următoarele volume de versuri: Confidențe (1957), Despre copilărie (1957), Versuri (1967), Transfigurări (1969), Umbra faptei (1973), Amintirea miresmelor (1977), Smalțuri (1979, Premiul Asociației Scriitorilor), Sanctuar tulburat (1986).

Poetă din stirpea unui grup de poetese care au marcat istoria poeziei române: Ana Blandiana, Mariana Marin și Nina Cassian, celebrează adevărurile ascunse în mânecile regimurilor. Se bucură din nou de libertatea sa poetică, dar păstrează metafora ca tehnică de ascundere a pornirilor politice și chiar a marilor însingurări și sacrificii umane. Obișnuita tăietură a versului acolo unde rima își găsește perechea în versurile următoare, dar ne bucură privirea cu abilitatea de a urma această memorie a tiparului perioadei de aur. Poeme roz cu franjuri negre este dovada unei reziliențe prin poezie, dovada vie a poetei care nu s-a lăsat înfrântă pentru că avea să ne aducă la cunoștință conjuncturi ale spiritualității erudite.

Poeta conjugă verbe metafizice și provoacă să răspundem la întrebări universale ca în poemul Ce este sufletul? dar și poate pentru că a aflat singură din lunga sa călătorie, poartă acum o discuție cu sufletul său încercând să îl definească și să îl caracterizeze, ridicându-l la rangul de ființă întreagă: „Ce este sufletul/ Nebunul,/Plecând fără-a ne spune unde,/ Ducînd cu el/ Nădăjduirea/ Că are-un loc unde se ascunde?// Ce este sufletul,/ Minunea/ Acesta care-n sorți ne poartă?!/ Aș vrea să-l ia/ În nemurire/ Singurul rai închis în artă.”(pp.19-20)

Ieșită din temnițele comuniste, Doina Sălăjan ne vorbește despre codul etic, în lipsa căruia toată învățătura lumii cade, pe bază de trădare oamenii mor, lipsa de angajament produce ravagii. Inițiativele facile nu se cunosc după chip, dar se recunosc după fapte. Memoriile sunt și ele pentru revendicări. Ce a murit se mai poate resuscita în componența lirică? Iubirea de aproapele există cu adevărat? Dar iubirea romantică este un laitmotiv pe care îl regăsim în poemul Azi ce mai suntem noi doi? Vedem că multe dintre titlurile poemelor sunt de fapt niște întrebări, poeta dialoghează destul de mult cu diferiți oameni (pe care ea îi știe și noi nu) vizavi de problemele lăuntrice, dar a căror rezolvare poate fi din exterior.

Apelează la tehnica epistolară, dar menține discursul liric, pentru că aici confesivul și manierismul se întrepătrund coalizându-se într-un rezultat fericit. Deși emoțiile nu abundă în fericire, dimpotrivă se găsesc stări de apatie, confuzie. Nevoia de îndrumare în traiectoria existențială pare de ordin Jungian, ca și cum un tată este gata să-și facă apariția de undeva, sau o mamă, sau măcar un bărbat cu simț patern, care să acopere nevoile de sprijin și protecție ale sufletului care caută și se adâncește în căutări. Despre defectele capitale umane se scriu aici poeme care au rol moralizator și de disciplină, se insinuează efectele secundare ale moravurilor de joasă speță. Dorul se cântă și el și se recunoaște, pentru că este o stare predilectă, la fel precum compasiunea manifestată față de oameni: „Mi-e dor de tine cum mi-ar fi fost de-o carte/ Pe care-aș vrea s-o recitesc, dar nu/ Mai este de găsit în nicio parte/ A lumii, cum nici tu, nici tu, nici tu…”(Atît, p.76).

Recomand o carte care vine din niște meleaguri și din niște timpuri, de la o femeie care a devenit o figură iconică a libertății de expresie, o inimaginabilă putere de ripostă și de apărare a dreptului de a scrie. Biografia Doinei Sălăjan îmi amintește de Elif Shafak. Nici Doina nu a purtat baticul supunerii.

Poeme roz cu franjuri negre, aici!