Doliu în Fotbalul Românesc. A Murit Un Mare Jucător Din Generația De Aur

În doar câteva luni, două orașe cu identitate grea pe harta sportului – Iași și Arad – au fost lovite de aceeași senzație de gol: senzația că o epocă se îndepărtează, fără să ceară voie.

Nu e vorba doar despre statistici sau despre poze îngălbenite cu echipe aliniate la centru. E despre acei oameni pe care îi recunoșteai după felul în care își așezau pasul pe gazon, după liniștea cu care își făceau treaba și după felul în care, ani mai târziu, rămâneau tot acolo: lângă club, lângă copii, lângă fotbal.

Dumitru „Mituș” Anton, fundașul care a ținut Copoul în picioare

În Iași, numele lui Dumitru „Mituș” Anton e rostit de generații întregi ca un fel de reper. Născut la Bivolari, județul Iași, a fost unul dintre acei fundași despre care se spunea că nu joacă doar pentru rezultat, ci pentru tricou. Iar pentru suporteri, asta contează uneori mai mult decât orice clasament.

„Mituș” Anton a fost considerat, de mulți ieșeni, un simbol al Politehnicii.

Între 1973 și 1985, a strâns 303 meciuri în prima ligă pentru Politehnica Iași. Cifrele acestea nu vin dintr-un sezon bun, ci dintr-o continuitate rară: disciplină tactică, calm, și o relație cu vestiarul care se construiește în ani, nu în declarații.

După perioada de jucător, Dumitru Anton nu s-a rupt de sport. A rămas în preajma terenurilor, ca profesor de educație fizică, formând elevi și crescând caractere, nu doar condiție fizică. A fost apreciat mai ales la Școala Generală nr. 10, în zona Oancea–Tătărași, acolo unde mulți și-l amintesc nu pentru severitate, ci pentru felul simplu în care făcea lucrurile să pară posibile.

Legătura cu Politehnica Iași a rămas vie, iar în sezonul 1995–1996 a revenit în Copou, pentru o perioadă, ca antrenor principal în prima ligă. Pentru unii, a fost doar o revenire; pentru alții, a fost semnul că există oameni care nu se desprind niciodată de clubul lor.

Aradul și numele care au cântărit greu: Lazăr Pârvu și Flavius Domide

La Arad, tensiunea din jurul acestor vești se simte altfel: aici, tradiția e aproape o religie, iar fiecare nume important vine cu o poveste pe care orașul o păstrează ca pe o medalie. Lazăr Pârvu, născut la 24 februarie 1946, la Orșova, a fost un fotbalist puternic și polivalent, remarcat de tânăr și împins, firesc, către scenele mari.

La doar 20 de ani a ajuns la Dinamo București, unde a evoluat patru sezoane. A urmat CFR Timișoara, iar din 1972 drumul lui a dus spre UTA Arad, acolo unde presiunea tricoului nu se măsoară în meciuri, ci în așteptări. Un detaliu a rămas adânc în memoria celor din jurul clubului: a fost ales de Iosif Lereter să îi moștenească tricoul la retragere, un gest care nu se face oricui și care spune mult despre ce vedeau ceilalți în el.

„Bătrâna Doamnă” a avut, în anii ’70, jucători pe care orașul i-a ținut minte pe nume.

După un scurt periplu la Poli Timișoara, Lazăr Pârvu s-a retras prematur, la 31 de ani, de la UM Timișoara. Totuși, n-a dispărut din peisaj: a rămas aproape, activând ca observator federal, prezent în zonele unde fotbalul încă mai are reguli nescrise, respect și memorie.

În același Arad, un alt nume uriaș a revenit în discuție în ultimele luni: Flavius Domide. Doar menționarea lui deschide instant un sertar întreg de amintiri pentru suporteri, pentru că, dincolo de talent, era genul de jucător care aprindea orașul și îl făcea să creadă.

Pe 11 ianuarie 2026, la patru zile după începutul anului fotbalistic cu emoții reci, s-a confirmat că Dumitru „Mituș” Anton s-a stins la 73 de ani; în decembrie 2025 fusese consemnată pierderea lui Lazăr Pârvu, iar în octombrie 2025 Aradul rămăsese fără Flavius Domide.