Monden > Diverse > Literatură > Elena Ferrante, Povestea noului nume – Mi i-am imaginat pe miri, frumoși, eleganți, urcând în decapotabilă
Literatură

Elena Ferrante, Povestea noului nume – Mi i-am imaginat pe miri, frumoși, eleganți, urcând în decapotabilă

Elena Ferrante, Povestea noului nume

Al doilea volum din tetralogia napolitană, a Elenei Ferrante, Povestea noului nume (Traducere din italiană de Cerasela Barbone, Pandora M, 2016) cu titlul original Storia del nuovo cognome reproduce societatea napolitană cu focus pe fetele anilor ’70, care se logodeau și se căsătoreau, în mod tradițional în Italia la vârste fragede. Raffaella Cerrullo, zisă și Lina sau Lila se căsătorește la vârsta de șaisprezece ani cu Stefano Carraccia, fac o nuntă somptuoasă, așa cum n-a avut nicio fată din cartier.

Elena Greco, prietena Lilei rămâne să urmeze calea studiului și pentru că prietena ei deja căsătorită obținuse unele privilegii financiare, Elena începe să simtă că și-ar dori să aibă viața Lilei, începe să își imagineze afecțiunea de care are parte Lila și experiențele sexuale cu soțul ei. Elena Greco este logodită cu Antonio Cappuccio, nici pe departe elevat, nici pe departe stabil financiar, dar care i-ar putea oferi măcar o parte din acest tot: „Nu-mi era de ajuns să se frece de mine. Voiam să fiu penetrată, voiam să-i zic Lilei la întoarcere: nici eu nu mai sunt virgină, ce faci tu, fac și eu. Nu vei reuși să mi-o iei înainte. (…) Dar Antonio, cu un oftat lung, m-a îndepărtat de el și mi-a zis în dialect: Nu, Lenù, eu chestia asta vreau s-o fac cum se face cu o soție, nu așa.”(p.25). Așa că Elena n-are parte nici măcar de contactul fizic propriu-zis alături de logodnicul ei. Asta denotă că totuși băieții napolitani sunt băieți bine-crescuți, care anticipează posibilele dezastre și țin la onoarea fetelor de care se îndrăgostesc. Din acest punct cei doi încep să se îndepărteze, Elena anticipează ce va putea deveni alături de el, iar perspectivele nu îi sunt convenabile, o simplă soție, care își ajută soțul la munca în cartier. Lila era mai mult, deci ea trebuia să fie mai mult decât Lila. Trebuia să plece.

În realitate lucrurile nu stăteau în căsătorii așa cum își imaginau fetele tinere, iar Lila a avut de îndurat bătăi crunte pentru că ieșea din cuvântul soțului ei. Prima, dar nu cea din urmă, s-a întâmplat chiar în luna de miere la Amalfi. Suferința ei provenea din faptul că se căsătorise în mod salvator cu Stefano, dar fără urmă de iubire, ba chiar îl ura: „o îngrozea și o făcea să sufere verigheta groasă care-i strălucea pe inelar. Și-a amintit uluită ziua aceea: biserica, slujba religioasă, petrecerea. Ce am făcut, s-a gândit amețită de vin, și ce e cerculețul ăsta de aur, acest zero strălucitor pe care mi l-am pus pe deget? Avea unul și Stefano, îi lucea printre firele de păr foarte negre, degete viloase, se spunea în cărți (…) întreaga ei căsnicie, de la rochia de mireasă la verighetă, i-a apărut lilpsită de sens, a avut impresia și că orice posibilă pretenție sexuală din partea lui Stefano i s-ar fi părut nebunească în primul rând lui.”(p.35).

Luciditatea celor două fete le ajută să ocolească băieții periculoși și să nu cadă în ridicol, în situații jenante. Ambele sunt îmbătate de ideea de reușită pe plan profesional și financiar. Lila, însă, își autorestricționează accesul la studii în interiorul mariajului. Devine o doamnă. Se comportă ca o doamnă. Este o soție full time și își slujește soțul, adică face un rol mutual fără să icnească (sau mai are răbufniri uneori, dar îi sunt potolite de Stefano care o umple de vânătăi).

Este un roman în care ideea de familie nu e prezentată într-o manieră sclipitoare, dimpotrivă, e chiar adevărul dintotdeauna, cu urâtul lui. Că femeile deveneau proprietăți ale soților lor, că idealurile lor în căsnicie se prăbușeau, că soții le vorbeau exclusiv despre copii, că a procrea devenea singura lor obligație și cea mai importantă, că grija față de casă și față de soț erau parte din contractul de căsătorie. Căsătoria Lilei este un prototip care furnizează imaginea căsătoriilor întregii comunități. Masculinitatea dominantă era o normalitate, bărbații erau ei înșiși chinuiți de ideea de a fi stâlpii, cei care țin totul în frâu, cei care nu pot amâna anumite lucruri, nu pot să-și permită tandrețea, lacrimile, vulnerabilitatea, visarea, emoțiile. Masculinul înseamnă pentru societatea napolitană rațional, iar raționalul înseamnă excluderea factorilor de perturbare a eficienței. Femeile sunt supuse, docile, dominate, lipsite de putere de cumpărare (Lila nu plătește nimic cu bani, doar semnează, plățile le face Stefano), sunt certate pentru cheltuieli prea mari, nu au banii proprii, lucrează pentru afacerile soților lor.

Deși Lila are spirit antreprenorial și imaginație (ea desenează pantofii pe care îi vinde soțul ei la unul dintre magazine) drept mulțumire el îi spune următoarele lucruri: „Tu nu te mai numești Cerullo. Tu ești doamna Carracci și trebuie să faci ce-ți spun eu. Știu, n-ai simț practic, nu știi ce e comerțul, crezi că banii se găsesc pe jos. Dar nu e așa. Banii trebuie să-i fac în fiecare zi, trebuie să-i duc unde se pot înmulți. Ai desenat pantofii, tatăl și fratele tău știu să muncească bine, dar voi trei împreună nu puteți face banii să se înmulțească. Familia Solara însă da și atunci – ascultă-mă bine – nu-mi pasă deloc dacă oamenii aceia nu-ți plac. (…) Și știi de ce? Pentru că dacă banii nu se înmulțesc, nu mai avem mașina asta, hainele astea nu ți le mai pot cumpăra, pierdem și casa cu tot ce e în ea, ajungi să nu mai fii o doamnă și copiii noștri vor crește ca niște odrasle de cerșetori. Așadar, îndrăznește încă o dată să-mi mai spui lucrurile pe care mi le-ai spus în seara asta și îți distrug fața asta frumoasă în așa hal, încât nu vei mai pute ieși din casă. Ne-am înțeles? Răspunde.”(p.32)

Iată că nu sunt doar pasaje descriptive la cum se poartă discuțiile me marginea îndatoririlor maritale, chiar și Rousseau ar fi surprins de spiritul pecuniar și pragmatic al napolitanilor, la capacitatea lor de a extirpa emoțiile din dialect, sau limbă. Chiar dacă noi toți știm că limba italiană este o limbă numai bună de exprimat și cântat dragostea. La Napoli și Amalfi nu s-a întâmplat, ba dimpotrivă, se iau toate măsurile de siguranță ca toate evenimentele sociale să aibă loc fără ca dragostea să se înfiripe. Este de asemenea și un soi de avertisment de la Elena Ferrante pentru toate femeile ca mine și ca voi într-un mariaj, sau în așteptarea unui mariaj. Mirele nu e întotdeauna blând, iar obrajii noștri pudrați nu au parte întotdeauna numai de tandrețea bărbaților noștri, așa cum ne imaginăm atunci când vedem rochii albe strânse și dantelate pe corpul tinerelor femei triste și frumoase. Astfel de femei am văzut și eu în copilăria mea. Ați văzut și voi. A văzut și Elena Ferrante.

Povestea noului nume, aici!