Home > Cultură > Istorie > Elisaveta Săvoiu. Eroina din Argeș cunoscută ca „Vitoria Lipan”. A plecat la război, în căutarea ostașului pierdut
Cultură Istorie Premium

Elisaveta Săvoiu. Eroina din Argeș cunoscută ca „Vitoria Lipan”. A plecat la război, în căutarea ostașului pierdut

Elisaveta Săvoiu. Eroina din Argeș cunoscută ca „Vitoria Lipan”. A plecat la război, în căutarea ostașului pierdut

Adevărat vă spun că la poalele Măgurii, în frumosul Muscel din județul Argeș, bravii ostași au scris istorie încă de primele mari lupte care s-au dat pe pământ românesc. În momente de cumpănă pentru români, Regimentul 30 Muscel și Regimentul 70 Infanterie Muscel au scris istorie cu sângele unor bravi eroi. Însă luptele au adus cu ele povești impresionante. O tânără femeie a reușit să trăiască o dramă descrisă astăzi în cărțile de literatură. Vorbim aici despre Elisaveta Săvoiu, cunoscută de la o generație la alta drept Vitoria Lipan din Argeș și Muscel.

Elisaveta și Vitoria. Între mit și realitate

O eroină și o femeie cu fapte de vitejie, Elisaveta Săvoiu a avut destinul de a simți pe propria piele adevărata  dramă a eroinei din opera cunoscută de tot poporul român, după numele de „Baltagul”.

Știm că personajul principal din romanul „Baltagul”, Vitoria Lipan, este descris de autor drept o femeie care știe să lupte pentru ce îi aparține, o femeie devotată, care a plecat pe un drum aproape fără de întoarcere, totul pentru căutarea soțului ei. Ei bine, în viața reală, musceleanca Elisaveta a fost Vitoria noastră. Elisaveta Săvoiu a marcat istoria adevăratelor femei neînfricate, în momentul în care a ales să plece pe jos în timpul Primului Război Mondial. A luat o astfel de decizie din iubire, pornind de fapt în căutarea soțului ei, chemat la oaste și împușcat de nemți în apropiere de Târgoviște.

Despre aceste fapte de curaj și iubire, profesorul Adrian Săvoiu din Câmpulungul lui Mușatescu și Negru Vodă, povestește cu lux de amănunte în volumul „Săvoiu – Cronica unei familii din Muscel”, povestea familiei Săvoiu, o familie jună și tare chinuită de greul din viață.

Personajul principal al cărții, musceleanca Elisaveta Săvoiu, la fel ca în „Baltagul”, este nevoită să treacă printr-o situație cu adevărat dramatică. Își pierde soțul în zilele de chin ale Primului Război Mondial. Este nevoită să plece tocmai din Argeș, pe urmele Regimentului 70 Infanterie, regiment retras după Târgoviște.

Zorii abia născutului veac douăzeci îl găseau pe moşneanul Ion Săvoiu din Mălinul Muscelului, alături de mama sa Oprina, în casa pe care o zidise tatăl, Pătru, cel plecat la călugărie tocmai la Stânişoara, dinsus de Cozia. Oprina îl tot îmboldea să se rostuiască în ale vieţii, dar Ion era acum mai cumpănit. Se vede că a ascultat îndemnul de acasă, dar şi de glasul inimii, căci, de la o vreme, şi-a îndesit drumurile către satul vecin, la Albeşti de Muscel, unde o cunoscuse pe Elisaveta Isbăşescu, o tânără de aproape 20 de ani, al şaptelea copil al lui Nicolae Isbăşescu, hangiu în comună şi, la nevoie, chiar învăţător. Chipul senin de fată abia ieşită din adolescenţă, cât şi energia şi pofta de viaţă ale albeştencei l-au hotărât repede pe Ion. A cerut-o de nevastă pe Elisaveta şi, după cununie, a adus-o alături de el, în casa de la Mălin. Vitalitatea Elisavetei a trecut şi asupra copiilor ei, Victoria, Benone şi Nicolae, care, unul după altul, după ce merseseră de-a buşilea pe treptele mari de piatră ale casei părinteşti, începuseră a se înălţa în bătătură. Alături de casă, şuierând subţire, bradul sădit de Ion în 1913, care, cu timpul, va deveni un simbol al locului pentru toţi din neam, începea a-şi forma coroana…”, scrie, în volumul său istoric, profesorul Adrian Săvoiu.

„Un glonț i-a făcut o gaură cât pumnul”. Povestea lui Ion Săvoiu, începutul luptei pentru Elisaveta

Avea doar 30 de ani pe atunci Ion. Era un om care avea tot ce își dorea. O nevastă iubitoare, puternică și recunoscută pentru frumusețea sa la acea vreme, avea copii sănătoși, cuminți și educați, o casă și o livadă prosperă. Totul mergea bine până în ziua în care a fost anunțat că tunurile au început atacul. În mod normal, nimic nu avea să agite liniștea de la Mălin, dar brusc, știrile au devenit tot mai alarmante. Zilele au trecut rapid, iar Ion a fost chemat să își servească țara. A fost nevoit să renunțe la casă și familie, să se despartă în lacrimi de cei dragi și să plece cu fruntea sus, alături de oase, la luptă. A luat cu el de acasă doar un brâu roșu și o psaltire scrisă cu cerneală.

Vara lui 1916 venea cu forfota războiului. Încorporat în Regimentul 70 Infanterie, Ion a avea să cunoască tăria prafului de pușcă foarte rapid. S-a îndepărtat rapid de casă și cunoștea locuri noi, pământul ce erau gazde luptelor pentru neam și patrie. Când avea un strop de liniște, lăsa arma jos și citea, printre lacrimi, de multe ori, psaltirea scrisă de mână. Se gândea la casă, la familia lăsată în urmă. A scris o carte poștală militară un mesaj. Știa că va fi ultimul, deoarece simțea că totul este gata să se termine pentru el. Și totuși, mai spera că va apuca să primească și răspuns de acasă…

Iubiţii mei, aflaţi că am primit două scrisori şi m-am bucurat mult. De mine aflaţi că sunt bine. Mi-aţi scris de fân: claia cea mare să nu o daţi la nimeni, a veche să o daţi cu 110 lei, a nouă cu 130 lei. Din preţul acesta să nu lăsaţi mai mult ca 5 lei. Vă rog scrieţi cât de des: ce mai faceţi şi cum merg treburile casei, copiii, vitele şi ce aţi făcut cu prunele”.

Așadar, ultimele sale rânduri sunt astăzi testament de război. În zilele de toamnă ale anului 1916 Regimentul 70 Infanterie, din care încă mai făcea parte și Ion Săvoiu, a fost mutat din Dobrogea în zona Ploieștiului. Apoi, printr-un ordin al generalului Averescu, regimentul a plecat de urgență, pe calea ferată, până la Câmpulung-Muscel, orașul de la poalele Iezerului. Atunci, dinspre Transilvania, nemții aveau să înainteze cu tehnică superioară de atac și frontul de pe linia munților Carpați era pe punctul de a fi distrus.

Orele treceau cu multă îngrijorare și cu teama că ziua de mâine nu va mai fi o oportunitate pentru români. Așa s-a ajuns în ziua de 3 octombrie, zi rămasă în istorie ca una extrem de geroasă. Atunci, cele două batalioane care făceau parte din Regimentul 70 Infanterie au ajuns în gara Câmpulung.

A fost un marș lung, de-a dreptul epuizant și forțat. Primul batalion al regimentului a ajuns în inima nopții, în munți, chiar pe linia frontului, iar la primele ore ale dimineții deja s-a început lupta cu inamicul. Apoi, al doilea batalion a ajuns 24 de ore mai târziu, tot în toiul nopții și tot cu deschiderea atacului spre dimineață. Au fost înfruntări greu de ținut sub control ore la rând, însă istoria scrisă și nescrisă ne va spune întotdeauna că bravii ostași musceleni din Regimentul 70 Infanterie au reușit să țină situația sub control. Nu mult, din păcate, deoarece efortul lor la un moment dat a devenit nefolositor…

Pe frontul de la Jiu curgeau râuri de sânge ale ostașilor. S-a primit rapid un nou ordin de retragere pe drumul ce duce de la Câmpulung Muscel spre Târgoviște. În timp ce ostașii români respectau ordinul și se retrăgeau, cu nemții pe urmele lor, în satul Malu cu Flori, existent și astăzi, Ion Săvoiu și alți camarazi de arme au oprit la casa învățătorului Diaconescu. Au rămas să mănânce și să se odihnească. Nu mult a durat până când au aflat că nemții sunt în curte. Camarazii lui Săvoiu au predat armele, însă Ion nu a ascultat somația și a luat-o la fugă, încercând să scape. Gloanțele s-au îndreptat către el, iar unul dintre acestea l-a lovit direct în spate. S-a prăbușit și a murit pe loc, lângă casa învățătorului.

Iubirea naște eroi. Iubirea de Patrie și iubirea de soț

Dincolo de tranșee, acasă, la Mălin, Elisaveta nu mai primea nicio scrisoare și începuse să se îngrijoreze. El plecase la război și plecat rămăsese. Elisaveta aflase că în munții Muscelului au fost lupte sângeroase și cu cât se interesa mai mult, cu atât simțea că soțul său a pățit ceva rău. A încercat să afle de la autorități ce se întâmplă, dar nu a reușit. Atunci, Elisaveta și-a dat seama că nu are de ales și că trebuie să afle singură ce s-a întâmplat. A luat o traistă cu merinde, așa cum a făcut și Vitoria Lipan în „Baltagul” și a plecat pe jos, din sat în sat, să îl caute pe Ion. Avea în minte un țel: să ajungă pe urmele Regimentului 70 Muscel, în speranța că soldatul Ion încă va mai face parte din cele două batalioane. După zile întregi de căutări, Elisaveta rămăsese parcă fără speranță. Mulți dintre ostașii căzuți pe front nu erau identificați și erau îngropați la grămadă, în locul în care murise.

A ajuns și în satul Malu cu Flori. A întrebat și acolo ce s-a întâmplat, iar localnicii i-au povestit că există în curtea învățătorului Diaconescu o groapă comună. Acolo își dormeau somnul de veci șapte soldați români. Nu știa nimeni cine sunt, însă învățătorul, încă în viață, i-a spus Elisavetei că mai are două dintre obiectele care au aparținut unuia dintre soldați. A adus un brâu și o psaltire. Erau ale lui Ion. Așa aflase că după zile la rând de căutări, nu se mai poate întoarce acasă decât cu cele două obiecte cu care, la început de război, Ion plecase în mână. Era singură, obosită și măcinată de durere.

După ce războiul a trecut, osemintele tuturor eroilor au fost adunate și duse la Mausoleul Eroilor de la Mateiaș, locul înălțător în care istoria va rămâne vie generații de-a rândul, iar povestea Elisavetei a fost dusă din sat în sat, din an în an, din neam în neam, pentru a nu uita puterea iubirii unei femei pentru ostașul său și ostașul neamului românesc.

Să vă aduceți aminte mereu că în inima unei femei poate fi tot timpul o „Elisaveta” care să știe că nu există granițe și fronturi atunci când vine vorba de respect, iar dacă treceți pe la Valea Mare Pravăț, în locul sacru, la înălțătorul Mausoleu al Eroilor, urcați până la osuar și aprindeți o lumânare în memoria miilor de ostași musceleni care au plecat într-o zi de acasă și nu s-au mai întors…

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor