Flavia Adam, Raiul de urgență, Editura Neuma, 2017, reprezintă o altă linie de scriere pe care Flavia Adam a adoptat-o comparativ cu volumele de poeme anterioare. Indestructibilă este sobrietatea împletită cu alfel de sentimente. Necesitatea de a numi fiecare emoție, de a descoperi adevărurile interioare. Cadrul e același, domestic. Copii, soț, mama, femeia care acoperă toate nevoile celor din jurul ei și își oferă timp de reflecție sieși, ce a devenit ea după toate astea?
Îmi pare că poeticaei se află într-o continua ascensiune și că la momentul de față putem să analizăm doar ce înseamnă Raiul de urgență pentru literatura română. Mi se pare că înseamnă în primul rând un exercițiu de eliberare și de stil. E ca și cum aș privi un serial despre viața de cuplu a unor oameni, care uneori sunt bine și alteori nu prea, sau se păstrează anumite aparențe, sau sufletul nu e static, așa că drenează diferite emoții care nu sunt clare, aici ce nu e clar, pare să fie respins, ce e opac și nevăzut nu este acceptat. Nevoia de siguranță se reia și aici, nu există spontaneitate, trebuie să se țină seama de o mulțime de reguli. Cu cât mai multe reguli, cu atât mai scăzute sunt șansele unui eșec.
Un habitat al vieții în doi unde rolurile sunt trasate dintr-o altă veșnicie „vii prin spatele meu/ în timp ce spăl tone de vase/ și mă săruți știind/ că am mâinile ocupate” (p.5) Iată tandrețea bărbatului când rolurile, așa cum spuneam sunt prestabilite. Ei bine nu mai contează, copiii sunt și ei ocupați, toată lumea e ocupată. Derularea vieții de zi cu zi se face pe mood-ul automat, nimic schimbat, niște absențe insuportabile, o codependență la care se lucrează în mod constant. În lipsa ei s-ar produce separarea, sunt personaje care nu știu să trăiască și altfel.
Lirica Flaviei Adam nu excelează în metafore sau în complexități structurale, dar are un alt atu, acela de a crea portrete de familie care nu se pot uita, pe care le poți invidia. De care lectorul se poate atașa. Episoade ale vieții banale, pentru care s-a lucrat ca să se ajungă în punctul de acceptabilitate și toleranță de fiecare dată când e nevoie, actanții au sedimentat la dezvoltarea abilităților de a menține o relație indiferent de greutăți, singurătăți, reproșuri pe care au să și le facă și de fapt le țin pentru ei, așa cum ziceam, relația trebuie să meargă orice ar fi, ea este casa, centrul și resursa vieții. Fără de relația aceasta o lume s-ar prăbuși, pentru că este nucleul, cea mai mare investiție.
Luciditatea și nu sensibilitatea creează aceste poeme de la un capăt la celălalt. Merită să ne apropiem de ele și să observăm scheletul pe care versurile se susțin și se suprapun. E complicat să abordezi Raiul de urgență, fiindcă nu pare să fie unitar, nu tot despre mariaj, nu avem capitole, nu e o carte împărțită, pare că a fost un draft care la un moment dat a devenit o carte scăpată de sub control, nu spune o poveste numai despre ceva anume. Dificil să decriptez chiar și eu când mă entuziasmez găsind poeme de dragoste și un sumbru devotament, ca mai apoi să văd poeme despre despărțire. Se pare că se scrie la cotele extreme acest rai, o metaforă sarcastică pentru ceea ce pare a fi un rai și nu e. Adică există o voce feminină autoritară care cere mai mult și mai mult și este idealist și mai multul pare să nu se mai întâmple și de aceea interesul pare să scadă. Se suportă cu foarte mare greutate tăcerea, lipsa conexiunii la un nivel profund.
Cuplul din Rai, cuplul primordial stă pe tăiș, nu umblă prin grădini, ba dimpotrivă, rezolvă problemele practice, cu celelalte se descurcă Dumnezeu, nu reflectează niciunul foarte mult, nu există timp. Peisajul invernal pare să înghețe aceste angoase, pare să înghețe tot ce e și ar putea să fie, trebuie doar să accepte toată lumea că tot ce a fost cândva acum se preface în uriașe iceberg-uri și calote glaciare cu neputință de spart, deși imprevizibile sunt temperaturile.
Se pare că ne spune Flavia și secretul succesului reînvierii cuplului: „cazi la pat o zi două/ îți scrii testamentul/ îi lași pisica în grija unei mătuși responsabile/ și tocmai când crezi că ești gata să pleci/ că ți-ai încheiat socotelile cu toți cei din preajmă/ se produce un alt uragan/ și hormonii ți-o iau razna prin creier/ ștergându-ți din iris imaginea/ ipocrită/ rotundă/ a cuplului care intră de mână/ în moarte.” (p.118)
Cu aceste sfaturi și versuri putem intra și noi cei care citim, de mână în viață. Pentru că moartea aici e doar un fel de ascunziș pentru o și mai mare intimitate, nu e moartea de-adevărat. Nu e moartea cea întunecată și rea și rece și aspră, este o a doua șansă pentru cuplul unit în spirit și trup să petreacă încă o eternitate împreună.
Cartea Raiul de urgență se găsește aici!
