Monden > Diverse > Literatură > Florentin Sorescu, Amaretto – Mi-e dor de Tovarășul Nicolae Ceaușescu
Literatură

Florentin Sorescu, Amaretto – Mi-e dor de Tovarășul Nicolae Ceaușescu

Florentin Sorescu, Amaretto

Florentin Sorescu scrie despre lumea rurală locuită de personaje mitizate: Ursu, Maria, Leana, Toni, Bogdan, Sebi, Gabriel etc. și poveștile lor din umbră ținute ascunse, reînvie câteva istorii și ne provoacă să recunoaștem un biografism transpus în binecunoscutul stil din Amintirile lui Creangă. În Amaretto (Brumar, 2020) descopăr lungi poeme în proză despre mama, tata, mămăița, bunicul, verișori, unchiul și toți vecinii care pot fi cuprinși, cu alte cuvinte, nimeni nu scapă fără să fie dat în vileag.

Cu mare nonșalanță citim poeme despre situațiile vieții, momentele copilăriei, dramele, scrie memoriale ale nefericirii, forează în spațiile domestice până la limita suportabilității, fără temere, pentru că nu-i așa, în dragoste nu este frică. Sub lupă nu este numai perioada copilăriei, cât și ipostaza de tată și soț, rolul de tată pentru copiii săi, rolul de bărbat al unei femei, astfel conturând un fel de predică a constituirii familiei. Dar vedem că nu mereu familia este cea preconizată a însemna raiul pământesc, cât mai ales o altă instituție de persecuție și blocaj. Și contextul se explică în poemul Mi-e dor de Tovarășul Nicolae Ceaușescu, care este desigur un pamflet, și dacă n-ar fi, mi-aș pune mari semne de întrebare cu privire la îndoctrinarea comunistă.

Nu se poate trece peste poemele despre boală și suferința, despre a vedea cum propriul părinte se duce către o altă dimensiune. Florentin Sorescu a pus boala asupra liricii și pare că lirica a luat boala asupra ei în sensul cel mai concret, și asta din dragoste pentru tatăl. Cozile interminabile sunt parte din malaxorul existențial comunist, acolo se întâlnesc oamenii egali în suferința lor și în umilința de a aștepta alimentele pentru masa zilei. Și eliberarea se produce la momentul căderii comunismului, când se votează și se votează Iliescu. Deodată dragostea dintâi (politică) devine democrația. Rafturile sunt pline, alimentele pot fi cumpărate la liber, dispar tichetele, dispar cozile, dispare umilința de a aștepta ore întregi în frig pentru mâncare. Reapare sentimentul că omul este în centrul societății ca element indispensabil. Se reamintește că umanitatea este o valoare incomensurabilă, mult lezată de doctrina comunistă mereu gata să critice, să corijeze să organizeze, să disciplineze, să reeduce, și învie speranța românilor în libertate.

Volumul de poeme Amaretto mă reconectează cu realitatea că deși pozăm în oameni fără probleme, majoritatea, trăitori în această țară am fost crescuți într-o cultură a abuzului și a erorilor educaționale. Îmi amintește că democrația este un deziderat (poate eșuat), ușor diminuat și prezentat într-o formă convenabilă politicului. De apreciat valoarea politică pe care i-a conferit-o cărții sale Florentin Sorescu. Prin intermediul amintirilor personale consemnate, se mai adaugă încă un document al mărturiilor despre cum se făceau lucrurile în niște vremuri pe care cei ca mine născuți după 1990 nu le-au trăit și nu au fost infectați cu otrava subminării, a limitării și a senzației că un apartament primit și o slujbă înseamnă visul românesc cel mai înalt, cel mai de dorit.

Problema libertății este abordată foarte serios, dar discursul este tipic elogios pentru ceea ce comunismul a însemnat. Ca lector, stai și te întrebi dacă nu cumva e vorba despre unul dintre acei oameni care chiar regretă acele vremuri întunecate, doar din pricina unei melancolii personale, nostalgie față se anumite alimente de consum, anumite branduri comuniste, sau poate anumite mentalități îngrăditoare. Este o capcană în interpretarea poemelor din acest volum. Pentru că inițial poemul Mi-e dor de Tovarășul Nicolae Ceaușescu mi-a părut un poem scris la ordinul marelui Tovarăș: „Mi-e dor de Tovarășul Nicolae Ceaușescu,/ Președintele Nostru Mult Iubit,/subpavăza căruia eu am crescut și m-am făcut mare,/ bă, fraților, nu știți voi cât de mult am jinduit/ să-mi iau cravata de pionier,/ ăsta era un privilegiu al celor aleși,/ dar să lăsăm asta, să lăsăm/ ideea e că/ sub privirea lui am avut prima dragoste,/ n-am să uit în viața vieților cum surâdea/ în tabloul din fața clasei/ când am sărutat-o pe ea,/ comandanta de detașament,/ ce mai, a fost frumos,/ Tovarășul Secretar General/ veghea la dragostea noastră mare/ înfiripată acolo, printre bănci și praful de cretă,/ cinstit vorbind, prea puțin ne păsa nouă/ de zâmbetul lui,/ dar privind în urmă îl simt foarte cald,/ pentru că, la dracu, s-a întâmplat/ să fie acolo cu noi/ la momentul potrivit,/ memoria mea reține acest episod/ sublim/ cu mici retușuri” (pp.80-81).

În ludic și pamflet se simte cel mai confortabil tonul lui Florentin Sorescu, și asta se vede în poemul Dar unde sunt poeții de-altă dat’ . Flecăreala este specialitatea poetului aici, felul în care bârfele se lansează în spațiul mioritic și ca în mediul virtual, pare că morții sunt foarte prezenți în discursurile celor vii și că la poartă de cele mai multe ori se decide soarta țării de către femeile satului. Se critică „curvele” se elogiază femeile de bine și se vede lumea împărțită la stânga și la dreapta ca la biserică. Femeile cu femeile și bărbații cu bărbații. În altă ordine de idei: ce atâta curvăsăraie și democrație?

Amaretto, aici!