În conformitate cu hotărârea Convenţiei Naţionale, pe 11 octombrie 1794 rămăşiţele pământeşti ale lui Jean-Jacques Rousseau, socotit unul dintre părinţii spirituali ai Revoluţiei Franceze, au fost transportate la Paris şi aşezate în Panthéon.
Influența lui Rousseau asupra Revoluției Franceze a fost remarcată de Edmund Burke, care l-a criticat pe Rousseau în „Reflecții asupra revoluției din Franța”, iar această critică a reverberat în toată Europa, făcând-o pe Ecaterina cea Mare să-i interzică lucrările.
Legătura între Rousseau și Revoluția Franceză, în special cu Teroarea, a persistat în secolul următor. După cum notează François Furet, „putem vedea că, pentru tot secolul al XIX-lea, Rousseau a fost în centrul interpretării Revoluției atât pentru admiratorii săi, cât și pentru criticii săi”.
Rousseau a avut o mare influență și asupra educației copiilor din a doua jumătatea a veacului al XVIII-lea, propovăduind că rolul educatorului este de a-l păzi şi apăra pe copil de influenţele externe venite din partea societăţii.
Lucrarea fundamentală în care se structurează ideile sale pedagogice este „Emil sau despre educaţie”.
Acest adevărat tratat de pedagogie este un fel de roman, scris într-o manieră literară, eseistică, inconfundabilă, și cuprinde o prefaţă şi cinci capitole.
În aceste capitole Rousseau prefigurează laturile educaţiei dimensionate în conformitate cu treptele de vârstă ale copilului: până la 2 ani, accentul este pus pe îngrijirea şi educaţia fizică, între 2 şi 12 ani, are loc educaţia simţurilor prin contactul direct cu natura, de la 12 la 15 ani, primează educaţia intelectuală, iar de la 15 ani până la majorat accentul este pus pe educaţia morală.
Neam de ceasornicari
Scriitorul şi filosoful Jean-Jacques Rousseau s-a născut, în ziua de 28 iunie 1712, la Geneva, care era la acea vreme un oraș-stat asociat protestant al Confederației Elvețiene.
Din 1536, Geneva era o republică hughenotă și reședința calvinismului.
Cu cinci generații înainte de Rousseau, strămoșul său Didier, un vânzător de cărți care ar fi publicat texte protestante, scăpase de persecuția catolicilor francezi, fugind la Geneva în 1549, unde a devenit comerciant de vinuri.
Tatăl lui Jean-Jacques, Isaac Rousseau, și-a urmat bunicul, tatăl și frații într-o afacerea de ceasornicărie. De asemenea, a predat dans pentru o scurtă perioadă.
Isaac, în ciuda statutului său de meseriaș, era bine educat și iubitor de muzică. Jean-Jacques a scris că „Un ceasornicar genevez este un om care poate fi prezentat oriunde; un ceasornicar parizian este apt doar să vorbească despre ceasuri”.
Fuga de acasă
Ucenic mai întâi la un grefier, apoi la un meşter gravor, a fugit de acasă în 1728, ca să scape de disciplina rigidă. A ajuns la Annecy, unde a întâlnit-o pe doamna de Warens, care l-a trimis să studieze la Torino.
S-a întors, pentru scurtă vreme, la Annecy, unde doamna de Warens a încercat zadarnic să-l îndemne, mai întâi, către preoţie, apoi să devină cantor la catedrală.
În 1730, s-a stabilit la reşedinţa doamnei de Warens, de la Ermitage, lângă Chambery, unde a rămas timp de opt ani. Aici, s-a dedicat studiului muzicii, matematicii şi latinei, citind scrierile filosofilor francezi, englezi şi germani.
Françoise-Louise de Warens, în vârstă de 29 de ani, când l-a cunoscut pe Jean-Jacques, era o nobilă de origine protestantă, despărțită de soțul ei.
Ea a fost plătită de regele Piemontului pentru a-i converti pe protestanți la catolicism.
Când Rousseau a împlinit 20 de ani, de Warens și l-a făcut iubit, în timp ce era intimă și cu administratorul casei ei.
Aspectul sexual al relației lor (un ménage à trois) l-a derutat pe Rousseau și l-a făcut să se simtă inconfortabil, însă a considerat-o întotdeauna pe de Warens cea mai mare iubire a vieții sale.
Ea și cercul ei, format din membri educați ai clerului catolic, l-au introdus pe Rousseau în lumea literelor și a ideilor.
De la Veneția la Paris
Jean-Jacques a petrecut 18 luni, la Veneţia, în funcţia de secretar al ambasadorului francez, contele Montaignu (1744-1745). La scurt timp, devenea secretarul doamnei Dupin, la Paris.
În această perioadă, i-a cunoscut pe Diderot, D’Alembert, Holbach şi pe doamna d’Epinay şi a devenit co-autor al Enciclopediei.
În 1750, a primit premiul Academiei pentru lucrarea „Discurs asupra ştiinţelor şi artelor”.
Doi ani mai târziu, a compus opera comică „Ghicitorul satului”, care a fost un nou succes.
Fuga din Paris și ultima întoarcere
În perioada 1758-1762, i-au apărut cele mai faimoase lucrări, „Scrisori către d’Alembert” (1758), ”Julie sau Noua Eloiză! (1761), ”Contractul social” (1762), ”Emile sau despre educaţie” (1762).
Parlamentul francez a interzis această ultimă carte şi a dat ordin să fie arsă. De asemenea, a emis un ordin de arestare pe numele autorului, care s-a refugiat la Neuchatel, aflat atunci sub jurisdicţia Prusiei.
În 1765, a acceptat invitaţia filosofului David Hume şi a plecat în Marea Britanie.
Chinuit fiind de mania persecuţiei, a devenit suspicios faţă de prietenii săi. Disensiunile care s-au stârnit între el şi aceştia l-au determinat să se întoarcă în Franţa.
În 1770, i s-a permis să revină la Paris, unde a continuat să scrie.
Opt ani mai târziu, a primit invitaţia marchizului de Girardin şi s-a retras la reşedinţa acestuia de la Ermenonville, unde s-a şi stins din viaţă pe neaşteptate, la 2 iulie 1778.
