MatAdor, o carte pe care George G. Astztalos o publică în anul 2020 (anul current) la Editura Minela, aici ne vorbește despre acele nepotriviri nesfârșite, evenimente, stări și situații în contratimp tratate absurd în stilul lui Alphonse Allais. De la mi se ulise și Liber poezionist mi-a fost tot mai clar că George nu este un poet care se reinventează, invenția supremă este deja instalată în algoritmul său, anume, joc ironic de cuvinte, limbaj de aforism și alegorie.
Un existentialist care își ia în râs propriul joc poetic, propriile nenorociri, biografist radiografiind o cumulare de caracteristici umane, este, de fapt un autoportretist, poemele sale se referă la sine, chiar și atunci când vorbesc despre exterior, despre alți oameni. Oscilând între progresie și conservatorism. Poemele sale sunt povești de spus călătorilor, acelor trecători prin vremuri, nu sunt drumuri, există timpul și ceea ce se pierde. Iar ceea ce se pierde, aici nu se mai recuperează niciodată. Fatalismul versurilor sale speculează mari adevăruri, unele care înțeapă rasa umană din context în context. Catrene sau versuri fără reguli, arată că e un poet liber să scrie, și-a câștigat această libertate cu prețul pe care îl plătește orice hoinar într-ale liricii.
Lamento-uri lui Dumnezeu, așa cum vine orice existentialist înaintea divinității curg dintr-un capăt în altul ca niște mesaje de disperare, unde omul nu poate salva, nici versul nu mai poate spăla lacrimi, acolo se recurge la supranatural, la omniprezență și omnisciență, la o identitate absolute, pentru că George recunoaște adevărul că orice ființă liberă e și predispusă eșecului, dar mai ales erorilor de etică.
MatAdor cu subtitlul Poeme de dragoste și omor și o prefață de Mioara Bahna, care nu știu dacă însumează imensitatea lumii poetice a lui George G. Asztalos, dar cu siguranță că reușește să citeze des versurile sale apelând la acele mijloace secrete de comunicare indirectă cu poetul. Dar un poet cu o vastă activitate lirică nu mai are nevoie de prefețe, aici se întâmplă ceva, e vorba despre antagonia dragoste-moarte. Poate că e un intransigent și nu acceptă căi de mijloc, vedem în versurile sale de o melancolie indusă, dar poate păcatul său e că nu are momente de reală trădare, nu se trădează pe sine, nu vorbește niciodată (aparent) serios, se avântă într-o realitate a autoironiei în mod detașat și umil, referindu-șe la sine ca la un obiect de experiențe clinice.
Stilul său romantic uneori cade în extrema naivității, dar la un poet naivitatea niciodată nu-i prea mult sau târzie, nu-i așa? Sunt reproșuri la adresa iubitei. Pare că este o carte scrisă ca reproș. Un lung mesaj despre cum nu ai voie să pleci când ai promis că nu o vei face, ea pleacă, poetul rămâne să ne învețe despre povestea asta:„în dragoste e ca în credință/ ori simți totul pe pielea ta/ ori doar o înțelegi și o cercetezi/ dar ea e acolo și e dement de vie// pune-mă la rană ca pe un elixir / și nicio minune nu vine din poveste/ e aici și acum și dacă nu noi/ o simțim/ nimeni nu o simte//vezi doi bătrâni îndrăgostiți/ și lumea devine brusc mai ușoară/ femeia ta a născut bucuria/ și totul e un nou început al lumii//și creștem în Noi/ și ne înmulțim”(Omnia amor veni vidi vici, p.56)
Și nu rămâne nimic romantic în tot răul care se trece prin versurile din matAdor, desi ăsta este pretextul, nu-i reușește, este un drum pe care l-a mai parcurs și acum pare să-și reia propriile teme, această voce lirică se scrie pe sine însăși la nesfârșit în același ritm, ca și cum ar fi mereu un nou început, dar în fond stilul rămâne Asztalos, un poet care și-a găsit propriul mod de scriere, pare că și-l predă sieși. Are pasaje dense de filosofie pură, e în stare să se plaseze în afara poeziei sale și să-și vadă poemele ca pe niște materiale de studio, și le analizează, le sfidează, le diseacă. Se scufundă în sinea sa, în propriul univers poetic iar și iar, ridicându-se la mal, observându-și propriile erori poetice, ga un gamer care își calculează posibilitățile de câștig, pe ce cele de pierdere, revine la locul de joacă și reia jocul să vadă c ear fi putut face diferit, poate încearcă să-și răspundă la întrebarea dacă este sau nu un poet intuitive, ca în Queen’s Gambit.
Reușește să-și dea mat de fiecare data cu fiecare poem, se înfrânge pe sine însuși. Construiește un zid de apărare și se lasă preludiat de amorul propriilor versuri, aici nu este vorba despre o dragoste pentru o altă persoană, persoana este întrupată în lirică: „nu există oameni mai cretini/ decât poeții care vezi Doamne/ vă pun să simțițimereu fără să înțelegeți/dar asta e menirea lor tîmpită să fie mereu îndrăgiți”(Suntem inimă în creierii mă-sii de treabă, p.138). Poetica lui George G. Astazlos se revendică de la ea însăși, nu-l pot asemui nimănui, nimeni în poezia autohtonă nu e atât de șugubăț și detașat ca el.
