Home > Cultură > Gheorghe Dinică. Un ecou. ,,Ca într-un film cu Raj Kapoor”
Cultură Premium

Gheorghe Dinică. Un ecou. ,,Ca într-un film cu Raj Kapoor”

Gheorghe Dinică. Un ecou. ,,Ca într-un film cu Raj Kapoor”

În zorii unei zile ploioase, un adolescent fredona pe aleea unui parc ultimul cântec ascultat la petrecerea ce tocmai se încheiase: ,,Sunt vagabondul vieții mele/ Ca într-un film cu Raj Kapoor…” S-a așezat pe o bancă apoi, lângă mine și în liniștea acelei zile ce stătea să se nască am legat un dialog, eu, un insomniac plecat din căldura dormitorului spre orașul ce începea să se dezmorțească și el, copilul ce căuta scuze pentru părinții ce îl așteptau demult acasă.

L-am întrebat al cui e cântecul acela și mi-a spus zâmbind că nu îl prind, că știe cine a fost Gheorghe Dinică, că a fost un cântăreț cu ,,voce șmecheră” și că aude ,,piesa cu vagabondul” la toate chefurile lor.

Am zâmbit și eu și l-am întrebat dacă vrea să îi spun mai multe despre Dinică, a dat din cap, a deschis un energizant, s-a tras mai aproape de mine și am început povestea.

I-am spus că o plăcuță cu numele actorului este așezată sub Gongul Thaliei din Piaţa Timpului, un proiect al Teatrului Metropolis şi al directorului său, George Ivaşcu. Tânărul m-a întrerupt, spunându–mi că a auzit și de teatru și de Ivașcu, ,,e scandal mare la televizor”.

I-am vorbit despre cariera excepțională a celui care îi cântă lui ,,piesa cu vagabondul”, despre cele peste 90 de filme, 40 de piese de teatru, zeci de producții de televiziune. M-a întrebat dacă mai am baterie la telefon, ,,a mea e moartă de la miezul nopții”, i-am spus că am și a vrut apoi să ne uităm amândoi, în răcoarea dimineții, la imagini cu Dinică. Îi plăceau cântecele, am ascultat piesele cântate cu Nelu Ploieșteanu și Ștefan Iordache, despre care nu știa nimic.

Viața și patimile

L-am privit în timp ce sorbea ultimele picături din energizant și l-am întrebat dacă vrea să vorbim despre viața și cariera lui Gheorghe Dinică. A vrut și ne-am întors amândoi în timp la București, în zorii zilei de Crăciun a anului 1933, când se năștea actorul, în mahalaua Giuleşti. Tatăl, Petre, funcționar la poștă, a hotărât, însă, să-l înregistreze după Anul Nou, astfel că data oficială a venirii sale pe lume, cea din acte, este 1 ianuarie 1934.

Este nelipsit în adolescenţă de la spectacolele Teatrului de revistă, îi adoră pe Titi Mihăilescu și Puiu Călinescu, la matineu sau seara merge la filme la cinematografele din Giuleşti. Acum începe să viseze să fie actor, vizionând filme cu Charlie Chaplin, John Wayne, James Stewart, Humphrey Bogart sau Cary Grant, adevărate icoane ale vremurilor.

Bombardamentele din 1944 vin imediat după ce împlinește 10 ani, îi mor mulți prieteni și camarazi de joacă din mahala. Războiul va săpa adânc urme în sufletul copilului Gigi, urme ce nu se vor șterge niciodată.

Începe să joace, amator. Primul rol este acela al locotenentului Stămătescu în piesa „Titanic Vals” de Tudor Mușatescu și îl joacă în trupa Poștei. Lucra deja, vindea ziare pentru a putea trăi prin săli de teatru și cinematografe.

Adolescentul se uita în telefonul meu, în timp ce mă asculta. M-a întrerupt. Găsise un citat despre Dinică. Am ascultat, zâmbind îngăduitor, gândindu-mă la pasiunea acestei generații pentru citate:

,,Acest actor uriaş, care a urcat pe scenă mai des decât toţi actorii unui teatru mare la un loc, care a jucat roluri grele în peste 80 de filme şi care a făcut atâtea alte lucruri frumoase pentru noi, semenii lui. Am zis întotdeauna că atunci când a venit Gheorghe pe lume a fost o inflaţie de daruri dumnezeieşti.

Mi-a citit și numele autorului frumoaselor cuvinte: scenaristul Dan Mihăescu.

Am continuat apoi povestea. Dinică s-a înscris, în cercul teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor București. Joacă în 1955 în „Jocul de-a vacanța” a lui Mihail Sebastian, rolul lui este Bogoiu și divinitatea îi zâmbește, pentru că este în sală și îl remarcă actrița Dina Cocea, care îl invită la cursurile ei de pregătire.

De două ori ratează admiterea la teatru, reușește în 1957 la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”, chiar la clasa profesoarei Dina Cocea, actrița care îl descoperise. Absolvent este peste patru ani, în 1961, membru al „promoţiei de aur” a teatrului românesc alături de George Constantin, Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rauţchi, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Draga Olteanu-Matei.

Mi-am recuperat telefonul din mâna adolescentului și i-am citit și eu un citat, cuvintele de peste ani ale lui Dinică referitoare la mentorul său artistic:

,,Dina Cocea ne învăţa să gândim şi să căpătăm idei. Reţinem stimularea gândirii, stăruinţa asupra detaliului, de ton, de gest, de mişcare, în munca de compunere a unui rol. Aş adăuga şi a privirii, dacă aş şti că expresia ochilor poate fi determinată sau studiată la orele de actorie. Dar bănuiesc că jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente şi inexpresive de care am avut parte în multe spectacole într-o jumătate de secol.”

Joacă apoi la Teatrul pentru Tineret şi Copii, apoi Radu Beligan îl solicită la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Joacă aici între 1961 și 1967, debutând în „Inspectorul de poliție” de John Boynton Priestley, regia Dina Cocea. Aceeași Dina Cocea. 1963 este anul debutului cinematografic, cu un rol în „Străinul”, o adaptare cinematografică a romanului semnat de Titus Popovici.

Urmează un an pe scena Teatrului Lucia Sturza Bulandra din București, iar din 1972 urcă pe scena Teatrului Național I. L. Caragiale din București și nu va mai coborî niciodată.

În teatru a lăsat urme de neuitat în spectacole nenumărate, precum  „Nuntă la castel” de S.Andras, regia L.Giurchescu (1962), „Rinocerii” de Eugène Ionesco, regia L.Giurchescu (1964), „Moartea lui Danton” de Georg Buchner, regia Liviu Ciulei (1969), „Trei frați gemeni venețieni” de Aldo Matiuzzi Collalto, regia David Esrig (1973), „Romulus cel Mare” de Friedrich Dürrenmatt, regia Sanda Manu (1977), „Gaițele” de Alexandru Kirițescu, regia Horea Popescu (1978), „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, regia Radu Beligan (1979), „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, „Cine are nevoie de teatru?” de Timberlake Wertenbaker, regia Andrei Şerban (1990), „Noaptea regilor” de William Shakespeare, regia Andrei Şerban şi „Merlin” de Tancred Dorst, regia Cătălina Buzoianu (ambele în 1991), „Livada de vişini” de A. P. Cehov, regia Andrei Şerban (1992), „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale, regia Mihai Măniuţiu (1997), „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar şi „Cotletele” de Bertrand Blier, regia Gelu Colceag (ambele 1998), „Numele trandafirului” adaptare după Umberto Eco, regia Grigore Gonţa (în 1999).

A strălucit în „Take, Ianke şi Cadâr” de Victor Ion Popa, regia Grigore Gonţa, alături de alţi doi imenși actori, Radu Beligan şi Marin Moraru (2001), în „Ultima oră” de Mihail Sebastian, regia Anca Ovanez Doroşenco (2003), „Dansând pentru zeul păgân” de Brian Friel, regia Lynne Parker (2006), „Incontestabila ipocrizie” de Teodor Mazilu, regia Mihai Ionescu (2006).

În cinematografie a avut roluri memorabile în filme ca „Felix şi Otilia” (1971), „Cu mâinile curate” (1972), „Bietul Ioanide” (1979), „De ce trag clopotele, Mitică?” (1982), „Secretul lui Bahus” (1983), „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Patul conjugal” şi „Priveşte înainte cu mâni” (1992), „Crucea de piatră” (1993), „Craii de Curtea Veche” şi „Terente – regele bălţilor” (1995), „Faimosul Paparazzo” (1994), „După-amiaza unui torţionar” şi „Manipularea” (2000), „Filantropica” şi „Patul lui Procust” (2001).

În decembrie 2007 a avut loc în Statele Unite ale Americii premiera peliculei „Tinereţe fără tinereţe” regizată de Francis Ford Coppola cu un scenariu realizat după nuvela omonimă a lui Mircea Eliade. În România premiera a fost pe 18 aprilie 2008, iar rolul jucat de Dinică a primit numeroase aprecieri.

Andrei Blaier a surprins cel mai bine dimensiunea imensă artistică a actorului:

,,Când intra pe platourile de filmare, toţi actorii rămâneau încremeniţi: actorii tineri, figuraţia, echipa tehnică, toţi devin inhibaţi.”

Dinică a fost premiat la Paris cu marele premiu pentru rolul din spectacolul „Troilus și Cresida” de William Shakespeare. În 1999 Dinică primește Premiul de excelență al UNITER, la 13 noiembrie 2001, actorul este declarat cetăţean de onoare al oraşului Bucureşti, în anul 2002 este distins cu Premiul special UCIN pentru rolul „Prinţ” din filmul „Filantropica”, în 2004 i se acordă Diploma de interpretare a Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România pentru „Orient Express”, iar în anul 2006 primește Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul Internaţional de Film Transilvania.
Anul 2008 aduce însemnele de Doctor Honoris Causa ale Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, iar pe 1 decembrie 2008, chiar de Ziua Naţională a României, Gheorghe Dinică este decorat cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce.

Nu s-a căsătorit până la 60 de ani, nu a avut copii. A devenit soț la 2 februarie 1996 și despre soția lui declara:

E o femeie care are o relație clară cu viața și care a făcut ordine în dezordinea existenței mele. Dragostea nu are vârstă, indiferent că este în primăvara anilor sau a toamnei, ea răbufneşte şi îşi cere drepturile.”

,,Măturător de praf de stele”

La 9 noiembrie 2009 marele actor intră în sala de operații a Spitalului Floreasca. Diagnosticele sunt crunte: colecistită acută fără pietre, şoc septic, insuficienţă cardiocirculatorie, fibrilaţie atrială paroxistică, insuficienţă renală cronică acută, disfuncţie digestivă, disfuncţie hepatică.

Se stinge marți, 10 noiembrie 2009, în același spital, deces cauzat de un stop cardiac. Peste trei zile, două mii de oameni aplaudă un sicriu depus în foaierul Teatrului Național din București.

Din ce în ce mai mulți oameni treceau pe aleile parcului. Am strâns mâna adolescentului, mi-a spus că va căuta pe internet ,,Felix și Otilia”, filmul, să îl vadă pe Dinică, ,,oricum avem Călinescu la școală și nu am citit”.

L-am privit în timp ce se îndepărta ușor, fredonând, iarăși:

,,Sunt vagabondul vieții mele….”

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate