Daniele Aristarco ne contextualizează ceea ce urmează să dezbatem și noi ulterior, dar nu cred că vom putea egala estetica textului său, când scrie despre Giacomo Leopardi: „În anul 1819, la douăzeci și unu de ani Giacomo Leopardi a compus Infinitul, poezia sa cea mai cunoscută și una dintre cele mai frumoase scrise vreodată. Pentru a ajunge la desișurile evocate, Leopardi trebuia doar să traverseze grădina casei părintești, să treacă prin grădina de legume a unei mănăstiri și iată-l ajuns în vârful unui deal. În zilele fără ceață, reușea să vadă marea de acolo. Erau momentele lui preferate, în care stătea în fața acelui desiș, pierdut pe tărâmul imaginației. Fiecare dintre noi are un astfel de loc preferat, în care să stea singur și să-și lase imaginația să zboare în timp și în spațiu. Nu știm dacă acel infinit există cu adevărat, și cu toate aceastea ne place să ni-l imaginăm. Chiar în momentul în care ești așezat și privirea scrutează în zare, mintea ta călătorește în urmă cu 200 de ani și apoi în viitor, poate, sau cine știe pe unde. Sau poate tu strângi „desișurile” între degete. În spațiul finit al paginii unei cărți – o poartă de evadare către splendidul tău naufragiu.”
Giacomo Leopardi, Infinitul (Traducere din limba italiană de Etei Boeriu, ilustrații de Marco Somà, Signatura 2021), o carte pentru copii splendidă, dacă doriți să educați emoțiile copiilor. Este o carte de mari dimensiuni, cu copertă cartonată, cu ilustrații suprarealiste excepționale, de o înaltă calitate, și vă vând și pontul că este ieftină și o veți găsi pe pagina editurii și în pachete la ofertă cu alte cărți. Extraordinară este ideea de a ilustra o carte pentru a crea context reintrării pe piața din România a unui poem dintre cele mai înalte, cu o consistență metafizică de mare intensitate, de un imaginar fabulos, și totodată un poem existențialist căruia traducătorul reușește să-i păstreze forma și ritmul la traducere. Este un proces dificil și salutăm acuratețea. Se pare că poemul ar fi fost scris la Recanati, orașul natal al poetului între anii 1818-1821. Pusă în lumină în mod izolat, pare un tablou, sau un tapet numai bun de înrămat filă cu filă.
Giacomo Leopardi și Dante Alighieri sunt considerați unii dintre cei mai mari poeți ai Italiei, iar poemul L’infinito semnat de Giacomo Leopardi face parte dintr-o serie de Idilli. Un model de voce poetică, un poem scris în maturitate, valid și astăzi după 200 de ani, cum bine sublinia Daniele Aristarco, și care inspiră și introduce ființa umană într-o stare de creativitate, într-o atmosferă poetică, uluitoare. Pentru că transcede cunoașterea umană, pare ființa de geniu care se vrea în sfere desăvârșite, cerești, acolo unde nu poate pătrunde nimeni cu privirea. Cineva pătrunde mai mult decât atât, pătrunde cu sufletul și cu cugetul sugerând că imaginația umană este un dar inestimabil, inepuizabil și fără margini.
Nu știu dacă pot să numesc o simplă carte obiectul pe care îl țin în mâini, pare un obiect prețios, rar, chiar poate dacă te vei afla undeva, în spațiul public și vei deschide această carte, vei avea parte de priviri invidioase, pentru că pare somptuoasă, pretențioasă, o carte a nobilimii. Ideea de eternitate este interesantă aici, de naufragiu, de moarte, moartea văzută ca pe un proces eliberator, întregitor. Veșnicia este un concept, care provine cel mai probabil pe filieră catolică, dar ideea de tăcere vindecătoare din poezia lui Leopardi ne reînvață ceva, ne readuce în spațiul acalmiei, al reflecției, al meditației, al cufundării sufleteului omenesc în frumusețea pură a pământului. Contopirea ființei umane cu natura înseamnă reîntoarcerea omului la etapa primordială, atunci când prietenia dintre umanitate și natură era asigurată de însuși Creatorul.
Pseudo-ecopoezia (romantismul) pentru pretențioșii care studiază acum acest segment filologic, iată că nu a început azi, cu siguranță nici de la Leopardi, dar el este unul dintre cei care nu exclude natura din creația sa poetică. Ba dimpotrivă, face să infuzeze elementele naturii cu stările umane și cogniția în direcția trecerii și petrecerii timpului în planul mundan, terestru, ca să zicem așa. Dar unde zboară energia din ființa poetică? Zboară acolo unde dorește, pentru că este infinită. Simbolul infinitului este simbolul omului care se poate elibera prin conștiința faptului că indiferent cât de izolat ar fi, mintea lui este capabilă să treacă de barierele fizice și să ajungă acolo unde el însuși nu poate ajunge fizic. Leopardi anulează teritoriile și granițele și împrăștie roadele unei minți sclipitoare în zări și peste mări, să le găsească cei naufragiați, cei care au nevoie de o lumină călăuzitoare. Dar pentru o fuziune totală cu natura se pare că e nevoie de multă liniște, de un spațiu personal acolo unde te pot trece fiorii și spaimele și pot aluneca toate stările posibile prin cotloanele ființei, dar în sinea ta să-ți aduci aminte, copilule care citești, sau căruia ți se citește, tu deții tot ce ai nevoie pentru a zbura atât de sus încât nici norii să nu te atingă.
Infinitul, aici!
