Literatură

Gökçenur C., Enciclopedia lucrurilor uitate – la Zelve

Gökçenur C., Enciclopedia lucrurilor uitate – la Zelve

Gökçenur Ç. (pseudonimul lui Gökçenur Çelebioğlu) s-a născut în 1971 și a absolvit Universitatea Tehnică din Istanbul, fiind inginer în domeniul electric, cu un masterat în Administrarea afacerilor. Poet și traducător emerit, a publicat, începând din 1990, în numeroase reviste turcești, debutând la 35 de ani cu volumul Her Kitabın Elkitabı (Manualul fiecărei cărți, 2006). În deceniul scurs de atunci, au urmat Söze Mezar (Mormântul cuvântului, 2010), Sırtında Bunca Sözcükle (Împovărat de atâtea cuvinte, 2012), Doğanın Ölümü (Moartea naturii, 2014) și recenta Issız İncir Ağacı (Smochinul gol, 2016). Poezia sa a apărut în traducere în italiană (L’unico modo per vedere 13 merli tutti assieme, 2011), în sârbă (U svetu smo mi, u svetu su reči, ovde je sve tako savršeno, 2012) și în bulgară (Паметник на неизразимото, 2016). A tradus în limba turcă numeroși poeți, de la Wallace Stevens și Paul Auster la Igor Isakovski și Ivan Hristov.

Enciclopedia lucrurilor uitate, în traducerea lui Claudiu Komartin, este o carte de poeme publicată în anul 2016 la Casa de Editură Max Blecher în colecția Orfeu. Cuprinde trei părți și este o ediție bilingvă turcă-română. Temele despre care scrie poetul Gökçenur Ç. aici sunt cele ale iubirii, morții, familiei și are câteva așa zise ars poetica de pus în ramă. Se referă la dragostea cu devotament și stăruință, monogamă și longevivă:

„I-am spus: Cât de frumos e să participi la proteste cot la cot cu dragostea vieții tale. Ea mi-a răspuns: Cât de frumos e să-i spui soției tale chiar și după cincisprezece ani dragostea mea.”(Jurnalele Rezistenței, p.33)

Există în carte poeme despre protest, și proteste personale asupra vieții, războaiele din lume și propriile războaie pe care spune el, le câștigă sau le pierde în fiecare zi. Familia capătă aici conotația supremă vorbind despre asta de fiecare dată cu realism. Subiectul este configurat mai ales în poemul Laudă ciclului perfect al vieții unui inginer de vârsta a doua căsătorit, având un copil unde construiește de fapt un lamento al greutăților adultului cu responsabilități, problema poetului care numai să scrie nu mai ajunge de la locul de parcare, la cină și desene animate:

„trebuie să aibă grijă de toate și apoi va merge la culcare” (p.17).

Dacă prima parte a cărții notată simplu I este dedicată conceperii familiei, intenția de cerere în căsătorie și formarea unei strânse legături a cuplului și solidificarea, cea de-a doua parte II se referă la dependența față de trupul acestei femei pe care o iubește:

„7. Când  îmi aduc aminte de corpul tău încep să încurc cuvintele” (Auzim lucrurile vorbind între ele ca și cum noi n-am fi de față, p. 67).

sau:

„7.Veneai ținând în mână un buchet de păpădii. Când te țineam în brațe mă simțeam împăcat cu lumea.” (Când am înțeles că există lucruri care nu pot fi exprimate, p.73)

iar cea de-a treia parte a cărții III. se referă la începutul destrămării relației și a familiei, pornind de la cele mai banale situații:

„ce s-a întâmplat cu noi?/ insula e bântuită de foame, holeră și tifos -/ și nu știm dacă, plecând, legenda noastră/ se sfârșește sau e abia la-nceput” (2.Cuibul, p. 83).

Diverse metode de scriere trec în conturul paginilor pentru că aici nu se vorbește decât despre cum poate fi distrus un bărbat de toate iluziile pe care și le-a creat până la o vârstă, sau pe care cultura din care provine i le-a creat, realizează că stabilitatea și durabilitatea relației lui a însemnat un eșec confirmat. Relația dintre el și ea începe să devină un fel de afacere, o convenție pentru copil, nu știe unde și când au avut loc toate mutațiile acestea în viața inginerului căsătorit, care acum nu mai are nimic din tot ceea ce enunța la cam două capitole distanță în carte.

Scrisul lui Gökçenur Ç. este grav, denotă o asumare, toate cuvintele sale sunt însemnate, formulările nu sunt abrazive, sunt trăiri de o anumită religiozitate, sanctitate, nu trăiește o relație pur trupească, ceea ce face ca poemele sale să fie excepțional de luminoase, este în dragoste ideea de suflet pereche, de conexiune spirituală de „a scrie lumea împreună” de bounding, susținere și reciprocitate. Chiar și atunci când el și ea se despart, mi se pare că face să pară că rămân împreună, pentru că așa cum știm din învățăturile sufiștilor și cele coranice, sufletele nu pot fi despărțite prin legi laice. Ego-urile triumfă în fața acestui legământ, iar așezarea versurilor se face în ritmul creșterii și descreșterii calității iubirii, a felului în care se consumă, pentru că se pare că, în lipsa iubirii nici măcar proteste nu mai pot avea loc și nici războaie. Soldații nu mai sunt motivați, se luptă în gol, ajung să se ia la harță prin baruri pentru că beau rakî :

„Beam rakî roșu ca sângele, beam rakî galben,/După ce ți-am scris ție, am început să beau rakî albastru ca cerul.”(Când beam, obișnuiam să-ți spun că sunt un copac, p.55).

Cartea Enciclopedia lucrurilor uitate învață tot occidentul ceva ce s-a pierdut în consumerism, anume conservarea a ceea ce avem mai de preț, sentimentele noastre și sensibilitatea manifestată ca dragoste, ideea de eternitate și sufletul pereche, femeia de care niciodată să nu te poți desprinde, o alegere pe care să o faci cu riscul de a pierde, și chiar pierzător fiind să te întorci tot acolo în „Orașul subteran de la Zelve”.

Volumul de poeme Enciclopedia lucrurilor uitate se poate comanda aici!