Hamlet este fără îndoială cea mai cunoscută tragedie și operă literară din lume. În cadrul piesei de teatru putem cunoaște cel mai fascinant și complex personaj al literaturii și dramaturgiei universale. Un personaj construit asemeni unui erou clasic și totuși pare să fie o întruchipare a omului modern. Are atât de multe fețe – de la fiu, iubit, intelectual, prinț, războinic și răzbunător – încât este considerat un examen al desăvârșirii în rândul actorilor. Piesa nu și-a pierdut în nicio epocă din relevanță. Generații la rând l-au redimensionat și reinterpretat pe acest etern intelectual nehotărât. Descoperind de fiecare dată noi rezonanțe și portițe pentru a-i analiza profunzimile, dilemele și orizontul posibilităților.
Nicio altă piesă nu a fost analizată atât de mult. Cum nu există o alta care să fi avut un impact asupra culturii noastre precum al său. Imaginea tânărului suferind, adâncit în sine, care ține în mână un craniu, a depășit porțile teatrului, s-a mutat în conștiința noastră colectivă. Se află în rândul miturilor culturale. Se alătură unui număr mic de astfel de arhetipuri literare. Dintre care sunt de amintit Oedip, Faust și Don Quijote. Fiecare în parte întruchipează aspecte esențiale ale
Inspirația
La fel ca toate piesele lui Shakespeare, Hamlet, are originea într-o altă operă literară. Se crede că ar fi vorba despre povestea populară scandinavă a lui Amleth, un prinț însărcinat să răzbune uciderea tatălui. Criminalul era chiar unchiul acestuia. Povestea capătă o dimensiune literară cultă pentru prima dată la sfârșitul secolului al XII-lea datorită scriitorului danez Saxo Gramaticianul în Istoria daneză. Mai târziu a fost adaptată în franceză sub denumirea de Histoires tragiques de François de Belleforest (1570).
Această versiune timpurie a poveștii îi oferă lui Shakespeare atât personajele, cât și relațiile fundamentale din tragedia scrisă de el. Geniul dramaturgului englez poate fi descoperit tocmai în detaliile adăugate, precum fantoma, nehotărârea fiului răzbunător și misterul care învăluie adevărul legat de moartea regelui. În povestea lui Amleth, nu există nici o îndoială cu privire la regicid. Vinovatul este cunoscut și nu există nicio problemă morală legată de îndeplinirea misiunii răzbunătorului.
În Danemarca precreștină, răzbunarea morții tatălui era o obligație filială. Iar cel care nu făcea asta era sancționat. Uciderea criminalului tatălui tău nu era considerată o încălcare a legii morale sau religioase. Amleth își îndeplinește datoria incendiind sala regală, ucigându-și unchiul și proclamându-se rege al Danemarcei.
Totuși se crede că sursa sigură a lui Shakespeare ar fi fost o piesă engleză, acum pierdută (scrisă c. 1589), pe care istoricii literari o numesc Ur-Hamlet. Au atribuit-o dramaturgului Thomas Kyd, al cărui mare succes a fost Tragedia spaniolă (1592), una dintre cele mai vechi tragedii engleze existente. Tot ceea ce știm despre această piesă este o referință la o fantomă care ar fi spus: „Hamlet, răzbunare!”.
De la idealist la cinic
Hamlet este prezentat ca o excepție de la bun început. Prințul revenit de la studiile făcute undeva în afara Danemarcei. Trezit din idealismul său și pus față în față cu moartea, făcut să trăiască într-o lume în care, din punctul lui de vedere, adevărul e mort. După pierderea tatălui are de înfruntat faptul că regina, femeia cea mai virtuoasă pentru el, se căsătorește cu fratele soțului ei. Morala pare să fi dispărut din regat, iar Hamlet, este singurul care mai poate salva ceva.
Idealismul prințului se transformă în cinism în momentul când decide că este singurul care mai poate face distincția între bine și rău. Este convins că unchiul său Claudius este vinovat de moartea regelui. Motiv pentru care preia asupra lui responsabilitatea de a răzbuna regicidul și fratricidul. Sub pretextul melancoliei simulează nebunia – o diagnosticare făcută de Rosencrantz și Guildenstern. Un camuflaj care îi va oferi libertatea totală față de ceilalți, dar mai ales îl va ajuta în privința suspiciunilor lui Claudius, care nu îl va mai considera o amenințare.
Idealistul Hamlet joacă rolul nebunului cinic sau sincer. Prin raționamentele sale și cuvintele folosite o determină pe Ofelia să se sinucidă. Moartea ei pare să nu îl afecteze, chiar dacă este singurul responsabil de moartea ei. Cel puțin asta tindem să credem urmărind desfășurarea evenimentelor. Putem specula că însăși Regina Gertrude, mama lui Hamlet, a ordonat să fie omorâtă, dat fiind că trimite oameni să o supravegheze. Intențiile reginei rămân nedezvăluite.
Este un truc folosit de dramaturg? Scena aceasta spune foarte multe, dacă regina este vinovată de moartea Ofeliei, atunci Hamlet are dreptate. O femeie capabilă să comande moartea cuiva ar fi și capabilă să comploteze împotriva soțului ei. Fapt ce îl implică direct pe regele Claudius. Gertrude ar alege să devină soția ucigașului. Nu putem crede altceva, devotamentul lui Claudius față de propriul frate ar putea fi dovedit prin pedepsirea celei vinovate de moartea fratelui său.
Hamlet – idealistul față în față cu moartea
Hamlet creează proiecția fiului răzbunător asupra propriei sale persoane. Dar, așa cum reușim să distingem din discursul său, prințul este un idealist umanist. Realitatea nedreaptă îl transformă într-un cinic, deprinde capacitatea de a intui răul din oameni în primul rând. Apoi axul moral se schimbă. Este convins de faptul că există ceva în lume care, indiferent de efortul oamenilor, maculează totul. Oamenii se dezumanizează sub greutatea unor impulsurilor rele inerente ființei lor și lumii în care trăiesc.
Întâlnirea lui Hamlet cu moartea, prin contactul cu fantoma tatălui său, îl schimbă radical. De acum încolo toate există în perspectiva morții, ceea ce atrage mai multe consecințe la nivel moral. Fantoma simbolizează de fapt perturbarea ordinii etice și sociale. O temă dezvoltată apoi prin intermediul meditațiilor lui Hamlet. Starea lui de indecizie, datorită căreia se creează tragedia în sine, reflectă tocmai o stare de derivă a Danemarcei, a societății, a omului în sine.
Sursa: posterazzi
Apariția fantomei în prima scenă a piesei nu face nimic altceva decât să anunțe debutul unei perioade grele. Poate avea aceeași semnificație precum cea a prezenței unor puteri supranaturale, asemenea celor trei vrăjitoare din Macbeth. Este poate unul dintre cele mai importante elemente ce justifică și insinuează conflictul dintre prinț și regele Claudius. Fantoma regelui simbolizează, de asemenea, prefigurarea viitoarei tulburări din Danemarca. Un semn de rău augur, un eveniment rău ce prevestește declinul Danemarcei și a lui Hamlet.
Este un punct care anunță un precedent și antecedent în ce privește regatul și prințul. Datorită fantomei putem deduce evenimentele ce nu sunt prezentate pe „scenă”. Faptul că Hamlet la origine nu era copleșit de gânduri pesimiste și nu friza nebunia. Sau că Danemarca avea un rege potrivit și mama prințului era cea mai bună dintre toate femeile. Fără acest eveniment am privi un regat așa cum este el, nu în derivă pentru că nu am avea un termen de comparație.
Inutilitatea moralei – „A fi sau a nu fi”?
Ideea și realitatea fragilității existenței umane îl bântuie pe Hamlet pe tot parcursul tragediei. Cel mai bine este exprimată în Actul V, Scena 1, acea scenă emblematică în care vedem prințul în cimitir. Ține în mână craniul lui Yorick, bufonul de la curte care l-a distrat când era copil. Hamlet meditează la concizia și inutilitatea condiției umane și la inevitabila sosire a morții. Aici rostește celebra replică: „A fi sau a nu fi: aceasta e întrebarea”.
Craniul este un alt simbol al morții, al decăderii, prin el se exprimă vizual de fapt tocmai această problemă existențială pe care o identifică Hamlet. O rămășiță a unui om prin care se exprimă anularea identității umane după moarte. Un alt semn prin care se prevestește de fapt că uitarea urmează morții. Craniul îl determină pe Hamlet să se gândească la propriul său destin și la propria moștenire sau amintire ce ar rămâne după moartea lui. Moartea nu iartă pe nimeni, indiferent de noblețea faptelor noastre.
Sursa. thoughtco
Poate cea mai tragică moarte din Hamlet este cea la care publicul nu este martor. Moartea Ofeliei este legată de Gertrude. Viitoarea mireasă a lui Hamlet se îneacă într-un pârâu. Dacă moartea ei a fost sau nu o sinucidere este subiectul multor dezbateri în rândul shakespearienilor. Indiferent de contribuția reginei Gertrude sau de sinuciderea Ofeliei, un lucru este clar, Hamlet este fără îndoială un factor esențial. Pare că numai el o conduce către, dacă nu decizia nefastă, cel puțin contextul aducător de moarte. Un eveniment ce ne sugerează faptul că indecizia prințului permite răului să se insinueze.
Datorită indeciziei sale mor Ofelia, Polonius și Laertes. Și aceeași indecizie va duce și la propria moarte. Îl urmărim în disperarea și totodată delăsarea sa spirituală. Are șansa să-l omoare pe Claudius în actul III, scena III, dar din nou amână împlinirea unui scop pe care și l-a ales singur.
Surse:
- literariness.org;
- literarydevices.net;
- shakespearienceuk.wordpress.com;
- studycorgi.com;
- thoughtco.com.
