Hazrat Inayat Khan (1882-1927) a fost un maestru sufi (Pir-O-Murshid), fondator al grupării „Sufi Order in the West” și, totdată, un talentat muzician. În viziunea sa, muzica este o disciplină spirituală „legătură directă a omului cu Dumnezeu”. Viziunea sa despre sufism este de asemenea una originală, dincolo de apartenența la o anumită confrerie și de repetarea unor ritualuri specifice. Această viziune i-a fost transmisă de maestrul său, Sayyed Abu-Hashim Madani, din ordinal Chishti, odată cu misiunea specială de „a pune în armonie Orientul și Occidentul”.
Mare interpret la vina (instrument musical Indian), muzica sa îl poartă prin toată India și apoi prin toată lumea. Ține numeroase conferințe în toată lumea și înființează centre unde vin oameni din toate culturile și religiile să asiste la învățăturile pe care el le oferă prin modul său de viață și prin viu grai: „a lăsat puține scrieri: câteva articole datând din 1920 și mici culegeri de aforisme, poeme și rugăciuni. Însă învățăturile orale pe care le-a dat au fost strânse în douăsprezece volume în limba engleză. Această învățătură acoperă întreg câmpul vieții omenești: aspecte fizice (sănătatea, înțelegerea corpului, armonia vieții sexuale), chestiuni referitoare la buna funcționare a minții, aspecte religioase și filozofice, dar mai ales cele spirituale.” (p.7)
Există la Hazrat Inayat Khan acea misterioasă înțelepciune care nu se poate obține decât printr-o viață trăită cu sens și în credință hrănită constant. Ei bine poate pentru că rațiunea lui Hazrat este pliată pe etică și moderație în toate aspectele ce țin de drumul parcurs pe acest Pământ. Am descoperit un tip de filosofie opusă filosofiilor laice pe care le-am parcurs în ultima perioadă, și pe care am agreat-o pentru că argumentele lui Hazrat, desi se bazează pe o credință pe care unii laici și atei o chestionează, ei bine aduce argumente în favoarea ei, are adepți și a fascinate chiar și occidentul cel extrem laic. Pentru narcisiști, Hazrat are o lecție: „Dorința de a învăța continuu face din cineva un maestru, și nu dorința de a devein maestro. În clipa în care cineva gândește: „Sunt un maestru”, el își pierde influența. Căci există un singur maestro: Dumnezeu singur este Maestrul, toți ceilalți suntem discipolii Lui. Cu toții învățăm de la viață lecțiile pe care ni le dă; iar în ziua în care un suflet începe să creadă că a învățat tot ce a avut de învățat și că acum este un maestru, el se înșală grav. Cei mai mari maeștri ai omenirii au învățat de la oameni mai mult decât i-au învățat ei pe oameni.”(p.165)
Cartea Pași pe cale este o carte dificilă pentru că obligă la sinceritate absolută, la confesiune la subiectivitate și la o dorință de explorare a sentimentelor umane, a lumii imateriale. „Cum să ne cultivăm, simțirea? Fără îndoială că inocența, devoțiunea și blândețea sunt necesare; dar mai există ceva pe lângă acesta. Trezirea anumitor centri ne face sensibili, nu doar în exterior, ci și mental. Există două tipuri de oameni; unii vor fi impresionați de muzică și de alte manifestări ale frumuseții; alții sunt mai insensibili față de toate acestea decât o piatră. De ce? Fiindcă ceva din inima și din mintea lor nu s-a trezit. Avem cinci simțuri externe, dar avem și simțuri interioare și acestea pot savura mai subtil viața. Unii vor spune că nu au ce face cu simțurile interioare. Că cele externe îi satisfac întru totul. Ei nu arm ai vorbi așa dacă, de pildă, și-ar pierde vederea sau altul din cele cinci simțuri.”(p.129)
Hazrat vorbește foarte des despre noțiuni ca prietenie, fericire, naștere, moarte despre întâlnirea corporalității cu spiritualitatea. Există o expunere a învățăturilor religioase și adecvate unui discurs, despre idea de sine, despre introvertire și introspecție, cum să ne înțelegem interiorul, cum să exploatăm lumea pe care o reprezentăm. Ne spune despre marii maeștrii din Orient și ne trece prin toate acele tipuri de nisip colorat, șaluri și simboluri. Chestionează pioșenia și înțelepciunea mult dorită de cele mai multe persoane care vin înspre maeștrii spirituali. Trece în revistă liderii absoluți ai credințelor pe care astăzi le împărtășește omenirea, adevărate vedete urmate, urmărite și adulate după modelul cărora se ghidează viața multor credincioși: „Christ, Buddha, Muhammad, Moise sau Zoroastru” (p.97) Viciile sunt eliminate din consistența învățăturilor, se învață o devenire spirituală și o viață curată în gânduri și fapte curate: „Când ești neliniștit, împrejurările vieții îți pot crea o stare cu totul dezagreabilă, căci nu există mai mare suferință decât neliniștea. Și dacă neliniștea are un remediu, acesta este progresul spiritual. Odată ce pacea se dezvoltă într-un suflet, acel suflet simte o atât de mare putere și are o atât de mare influență asupra celor care se apropie de el și asupra tuturor condițiilor stresante și a factorilor agasanți care vin din toate direcțiile încât, la fel cum apa face să se așeze praful, toate influențele supărătoare dispar în fața seninătății sale.”(p.171)
Cartea lui Hazrat Inayat Khan marchează un teritoriu mult încercat, dar până la această carte, desi inițiată pe cărările istoriei religiilor și a miturilor, nu am găsit o carte atât de coerentă și care transmite energia unor învățături mai întâi trăite. Ele nu vin de la un simplu cântăreț și profesor, ci de la un elevat înțelept care și-a propus ca ideal transmiterea unor pași pe cale. Care cale? Cum care? Calea pe care există unitate: „Nimic nu poate să separe două suflete dacă ele sunt cu adevărat unite.”
Cartea Pași pe cale poate fi comandată aici!
