Monden > Divertisment > Literatură > Ian McEwan, Pe plaja Chesil – adevăratele sentimente
Literatură

Ian McEwan, Pe plaja Chesil – adevăratele sentimente

Ian McEwan, Pe plaja Chesil

Ian McEwan, unul dintre cei mai renumiți scriitori britanici contemporani, este autorul romanelor Legea copiilor, Operațiunea Sweet Tooth, Solar, Pe plaja Chesil, Sâmbătă, Ispășire (laureat al National Book Critics Circle Award și W.H. Smith Literary Award), Amsterdam (distins cu Booker Prize), Durabila iubire, Inocentul, Copilul furat (pentru care a primit Whitbread Award), Câinii negri, Mângâieri străine (ambele nominalizate la Booker Prize) și Grădina de ciment. A scris și volumele de povestiri Prima dragoste, ultimele ritualuri (câștigător al Somerset Maugham Award) și În așternuturi. În anul 2011 i-a fost acordat Premiul Târgului de carte de la Ierusalim.

O carte îndrăgită de publicul larg de lectori din toată lumea. Ecranizată excepțional. Scrisă excepțional. Se recomandă oricărui amator de plăceri obținute fără prea mari eforturi. Chiar și exhibitioniștilor, deși nu e deloc despre exhibiționism.

Problema cuplului de protagoniști, Florence și Edward, se referă de fapt la epoca în care ei se găsesc, la muțenia cu care se trata orice aspect important uman. Sexualitatea era un tabu, iar oamenii nu știau cum să discute despre intimități și să ofere mai departe copiilor lor informații la vremea la care se pun întrebări. Așa se face că deși școliți, el și ea, el cu diplomă în istorie, ea cu studii muzicale, nici unul nici altul nu știu ce să facă unul cu altul. Ian McEwan aduce absurdul în romanul Pe plaja Chesil (traducere din limba engleză și note de Ana-Maria Lișman, Polirom, 2015). Narativitatea este punctul forte al scriiturii. Intervenții ale autorului, vocea sa rectifică anumite probleme, intervine ca un omniprezent și omniscient. Așa că absurdul este salvat la răstimpuri.

Iubirea nu este un factor determinant pentru mire și mireasă. Ei doi pur și simplu se apropie limitat. Relația lor nu poate evolua dincolo de săruturi. Ea are preconcepții și frici vizavi de ceea cec presupune contactul sexual. El este nerăbdător. Pe fondul acestei situații crește tensiunea și se produce o explozie, dar nu cea așteptată. Ci mai degrabă, o ciocnire. Ea îl respinge. Lucrurile iau o altă turnură decât cea așteptată. Evenimentul firesc așa cum era și așteptat în cazul lor se petrece diferit. Iată că respectul excesiv în cazul lor a dus la un fel de înstrăinare, nu se simt ca un cuplu, sau mai bine zis, femeia pare să aibă nevoie de mai multă afecțiune și mai ales de mai multă comunicare, asigurare a unui confort psihic și sufletesc. Ceea ce nu se întâmplă. Vede în partenerul său o ființă carnală, care o privește animalic și se îngrozește.

Ni se explică și care este educația femeii în acest sens. A citit câteva lucruri în cărți. Mama sa nu i-a oferit niciun fel de sugestii ajutătoare, prietenele cu siguranță (crede ea) ar fi râs de problema ei. Și care era de fapt problema acestei femei? Puteți afla dacă citiți cartea. În tot cazul par să fie cuplul perfect, unit în funcție de standardele sociale, binecuvântați de părinți ei pășesc în această aventură numită căsătorie, cu dreptul. Dar atunci când rămân singuri, chiar dacă decorul este favorabil și nivelul de viață este unul adecvat cerințelor lor, totuși acestea nu se regăsesc în moment și în relație. Tote problemele pornesc de faptul că ea se întreabă dacă aceasta este opțiunea cea mai bună, dacă va ști cum să se comporte. De fapt este inhibată de o mulțime de aspecte. Și simte că nu le poate discuta cu nimeni că oricum nimeni nu ar înțelege-o. Mă sensibilizează enorm aplecarea lui Ian McEwan peste personajul feminin și interesele sale, peste sensibilitatea feminină care își are originile în suflet și nu în pornirile instinctuale. Creează această antagonie frumoasă între bărbat și femeie. Care este felul lui de a fi și de a gândi, care este percepția lui și care este a ei.

Evenimentul programat, noaptea nunții devine un fel de laitmotiv. Se ia o decizie asumată, o decizie care are să marcheze destine și să se întipărească în memoria lor întrebarea „ce ar fi fost dacă?”.

Jocul tenebrelor se joacă în doi. Ce este interesant este că ei nu se abandonează nici în momentul în care e clar că nu se simt confortabil unul cu celălalt. Rămân și au o discuție întrucâtva lămuritoare. Ea simte că nu este bărbatul pe care și-l dorește. Mă întreb cât sunt ei acolo și cât sunt influențele societății. Cred că sunt de fapt niște prototipuri care întruchipează rezultatul societății ultraformaliste, principiale și restrictive, clasiste și elitiste. De aceea lumile lor nu se întâlnesc, pentru că și mediile financiare sunt diferite. Cuplul etern pare că are o mică dilemă: este aceasta iubire, sau este numai curiozitate? Pentru că altfel nu se pot consuma relațiile, pentru că altfel sunt condamnate astfel de fapte de către societate. Suntem noi niște formaliști și legaliști, sau pur și simplu nu am putea trăi unul fără altul? Și totuși se dorește bifarea a ceea ce trebuie în mod tradițional bifat. Apar frustrările. Se estompează o întreagă poveste de dragoste clădită cu atâta stăruință.