Iancu Sterp a dezvăluit ce s-a întâmplat cu Denisa, în timpul nașterii! Acesta a asistat la întreg momentul: „Am crezut că nu mai poate, cât

Nu din dorința de dramă, ci pentru că unele clipe îți schimbă respirația, ritmul, felul în care îți așezi gândurile.

În mesajele lui, nu e vorba despre spectacol, ci despre prezență: cum e să fii lângă Denisa când nimic nu mai pare „teorie”, iar fiecare minut capătă greutate. Și cum, într-o fracțiune, curajul pe care credeai că îl ai se amestecă cu un fel de teamă pe care n-o poți ascunde nici de tine.

Momentul în care Iancu Sterp a rămas „înghețat” în sală

El spune că a fost acolo, fără pauze, fără „am ieșit puțin pe hol”. Când a început totul, nu a fost timp de planuri elegante, ci doar de decizii rapide, cu inima strânsă și pași grăbiți.

În locul în care se aud aparatele, indicațiile cadrelor medicale și respirațiile forțate, Iancu Sterp descrie cum emoțiile l-au lovit atât de puternic încât s-a simțit, la propriu, pe marginea propriilor puteri.

„Am avut parte de experiența vieții noastre, pentru că și eu am asistat la naștere și n-am picat din picioare, dar nici mult nu mai aveam. A zis doctorița să tai eu cordonul ombilical, dar am zis lăsați că eu abia mă mai țin pe picioare. M-au copleșit niște emoții de nu știu cum să vă explic, doar dacă trăiți asta o să puteți avea emoțiile astea.”

Detaliul cu cordonul ombilical spune, de fapt, tot: nu e despre „cine ce face”, ci despre cum corpul îți dă limite exact când credeai că ești stăpân pe tine. Iar acolo, lângă Denisa, fiecare secundă pare mai lungă decât o zi.

Orele care au pus la încercare tot ce știa despre putere

Din felul în care povestește, se simte un fir comun: așteptarea. Așteptarea care nu seamănă cu nimic din ce trăiești în afara unui spital. Așteptarea în care te uiți la omul tău și îți dai seama că n-ai cum să-i iei durerea, oricât ai vrea.

Între contracții, dilatație, încurajări și intervențiile celor din jur, Denisa a trecut printr-un efort pe care Iancu Sterp îl numește, fără să-l îndulcească, o luptă. Nu e un cuvânt ales la întâmplare: îl spune ca pe o constatare, ca pe ceva care i-a rămas lipit de memorie.

Și mai e ceva: felul în care te simți când vezi, cu ochii tăi, că durerea nu e „exagerare”, nu e „emoție”. E reală, e fizică, e imposibil de negociat. Iar când cineva drag ajunge la limită, spectatorul nu mai e spectator. Devine martor.

„Să vă povestesc pe scurt experiența de care am avut parte. Zici că eu am născut. Pe la 4 jumate dimineața au apucat-o contracțiile pe Denisa, m-a trezit să mergem la spital. Când am ajuns ne-a băgat direct în sală, am așteptat câteva ore până s-a dilatat mai mult, timp în care moașa a fost cu noi prezentă. (…) Pe la 20:20 a venit pe lume. Eu știam că însărcinată, că trebuie să nască, dar când am văzut cu ochii mei cum iese copilul de acolo, era să pic din picioare. Eu m-am crezut tare viteaz, că tai cordonul ombilical. Când l-am văzut și mi l-a dat în brațe, un sentiment de nu am cum să vi-l explic. Am un copilaș de 4 kg, sănătos tun, acum e pe recuperare, o să se facă puternic. Toată experiența asta că am văzut cum mi-a venit copilul pe lume, mi-a rămas întipărit săraca Denisa cât s-a chinuit. La un moment dat aveam impresia că nu mai putea, cât zbiera și cât se chinuia, dar totul a fost bine, copilul e sănătos, l-a alăptat, acum trebuie să se odihnească și mâine poimâine îl ducem acasă. Acum e primul, probabil la al doilea, la al treilea, o să știu. Vă dorim Crăciun fericit, noi îl facem la spital.”