Ibn Khaldun a fost Singurul mare gânditor din istorie care nu a fost european și, fără îndoială, cel mai mare istoric al Evului Mediu. Ibn Khaldun, a trăit între 1332 și 1406.
În lucrarea sa de cătătâi, Cartea exemplelor, relatează istoria universală bazată pe scrierile predecesorilor săi, pe observațiile sale din timpul numeroaselor sale călătorii și pe propria experiență în administrație și politică. Introducerea, intitulată Muqaddima (Prolegomene), prezintă viziunea sa despre cum imperiile apar și dispar.
Yemenit
Ibn Khaldoun provenea dintr-o mare familie andaluză de origine yemenită, alungată din Spania de recucerirea creștină. Când s-a născut la Tunis în 1332, Merinizii dominau Marocul, în timp ce Valois au urcat pe tron în Franța. Câțiva ani mai târziu, Magrebul a fost lovit de Marea Ciuma, la fel ca Europa.
După ce a fost consilier sau ministru al suveranilor musulmani din Magreb, Ibn Khaldoun s-a retras la vârsta de 45 de ani la Cairo, unde și-a scris lucrarea și a predat.
A trecut prin Damasc în 1401, cu puțin timp înainte ca orașul să fie asediat de Tamerlan. Bătrânul înțelept îl va conving atunci pe formidabilul cuceritor să cruțe viețile locuitorilor.
Un gânditor care șoca
Ibn Khaldun a uimit la vremea lui pentru că a pus atât de mult accent pe mecanismele naturale ale puterii și atât de puțin pe decretele insondabile ale lui Dumnezeu încât cititor din secolul al XIV-lea se simțeau, cel puțin, inconfortabil.
Dar Ibn Khaldun ne încurcă și pe noi la fel de mult ca pe primii săi cititori. Dintr-un motiv simplu: nu trăim, ca să spunem în termenii de astăzi, același „regim al istoricității”.
În ciuda eșecurilor noastre colective, cu toții avem în vedere o istorie „progresivă”, născută din revoluția industrială și din Revoluția Franceză contemporană și rămânem ferm convinși că lumea cu noi, și după noi, va continua să meargă înainte. .
Ibn Khaldun s-a născut într-o lume care stagnase la nivel global de secole, dar a fost lovită cu brutalitate de cel mai mare dezastru din istorie – în afară de exterminarea populațiilor americane prin șocul microbian în secolele XVI-XVII – și anume Moartea Neagră, ale cărei replici criminale îl vor urmări până la moartea sa, la Cairo, la începutul secolului al XV-lea.
Avea 16 ani, în 1348, când ciuma a ajuns la Tunis, orașul natal, și i-a ucis tatăl și două treimi dintre locuitorii de acolo. Populația lumii mediteraneene a scăzut cu cel puțin un sfert înainte de sfârșitul vieții sale, aproximativ șaizeci de ani mai târziu.
Ibn Khaldun îmbătrânea în timp ce lumea din jurul său decădea. Satele dispăreau, drumurile se degradau, jumătate din Cairo era abandonat faunei sălbatice.
Tânărul a supraviețuit și și-a luat firesc rangul pe care familia lui îl deținea de multă vreme. Banu Khaldun (fiii lui Khaldun) erau de origine nobilă yemenită, stabiliți în Andaluzia după cucerirea arabă, în jurul anului 740. După cum va explica în autobiografia sa, ei au avut mai întâi un rol războinic, înainte de a se supune puterii califilor omeiazi, apoi suveranilor berberi care au ocupat Andaluzia între secolele 11 și 13.
Ravagiile ciumei
Iată ce scria Ibn Khaldun, potrivit Herodote, despre ciuma din vremea lui: „Și asta până la Moartea Neagră care a căzut asupra civilizației în Orient ca și în Occident la mijlocul secolului nostru al VIII-lea (secolul XIV al erei creștine). A corodat națiunile, a distrus o generație și a îngropat beneficiile civilizației până când urmele lor au dispărut. A lovit statele în momentul decrepitudinii lor (…) și pământul civilizat se micșorează odată cu numărul oamenilor. A ruinat capitale și clădiri, a șters drumuri și semne, a golit tabere și sate, a slăbit state și triburi. Baza lumii a fost schimbată (…) Dumnezeu este moștenitorul pământului și al celor de pe el”.
Posteritatea
Conceptul central al operei lui Ibn Khaldun este acela de asabiyyah, adică de coeziune socială, solidaritate de grup. Această coeziune socială se naște spontan în micile triburi arabe și poate fi crescută exponențial cu ajutorul ideologiei religioase. El mai analizează cum această coeziune intensificată, mărită, ajunge să fie motorul dinastiei conducătoare de la un moment dat.
Opinia lui este aceea că, de fiecare dată când o anumită civilizație atinge un punct maxim de dezvoltare, urmează cu consecvență o perioadă de decădere, așadar grupul următor celui dinastic care a asigurat perioada de înflorire, este unul barbar.
În același timp, barbarii cuceritori vor prelua moștenirea civilizațională anterioară, fiind atrași îndeosebi de partea sa culturală, literară. Autorul analizează aceste cicluri de putere prin prisma tuturor factorilor pe care i-a considerat de importanță în acest proces, precum sociologic, economic, politic, psihologic etc.
Ibn Khaldun realizează în același timp și o analiză de economie politică, considerând economia o adunare de procese care aduc valoare adăugată. Noile produse economice, lucrate cu știință și îndemânare vor fi vândute la un preț superior.
Opera și viața lui Ibn Khaldun au fost aduse în atenția publică odată cu crestomațiile unor orientaliști francezi, începând cu anul 1697.
În 1806, Silvestre de Sacy, un lingvist și jurnalist francez preocupat de studii orientale, a publicat o biografie a lui Ibn Khaldun, împreună cu o descriere mai amănunțită a „Prolegomenelor” . Au urmat traduceri integrale în limba franceză, opera istoricului arab fiind studiată de atunci cu mare interes în lumea academică din vest.
